A fost odata ca intotdeauna un ocean si-atat. Un ocean
atat de mare, incat nu putea sa-si vada inceputul si sfasitul si asta il
frustra oarecum. In nemarginirea lui, oceanul nu putu sa stie nimic despre el.
Asta il frustra si mai mult. Cazu pe ‘ganduri’ si se trezi intr-un vis adanc.
Porni sa viseze sa se cunoasca pe sine.
Intr-o clipita, din adancurile viselor in care cazu, se
ivi o sirena de o frumusete covarsitoare. Simti atunci ca incepe sa se cunoasca
pe sine. Sirena il cuceri instant.
Oceanul se pierdu in vise tot mai splendide, si pentru un
timp lasa sirena sa-si faca de cap.
Sirena insa, avand proprietatile oceanului, porni sa
viseze si ea. Se uita la sine, si vazu cat de frumoasa este. Se intreba ce
altceva mai este in afara de ea. Se intreba daca cineva poate sa ii admire
frumusetea. Dar nu gasi nimic. Ii incolti atunci in suflet primul fior creator.
Visa la iubire. Din adancurile fortei ei creatoare cazu in niste vise adanci si
smulse jumatate din ea si mai crea o alta faptura. Se uita la aceasta faptura
ca intr-o oglinda. Se indragosti instant. De sine insasi si de oglinda.
Se indragosti atat de mult de creatia si visul ei, se
simti atat de bine cu aceasta oglinda a ei in jur, incat petrecu vreme
indelungata intr-un dans sublim cu sine si oglinda sa.
Pana intr-o zi, cand simti un impuls de a se rupe de
ocean. I se parea ca uneori prezenta oceanului o tulbura si nu se putea privi
prea bine in oglinda. In plus, aceasta oglinda era lipita de ea. Vru sa o
desprinda, sa aiba mai multa libertate si sa petreaca ceva timp explorandu-si
visele, ca apoi sa revina mereu si mereu sa se oglindeasca in oglinda ei
originara.
Intr-o clipita se adanci si mai mult in vis si ca-ntr-un
facut, oceanul disparu, iar sirena se trezi pe un tarm. Doar ea si oglinda ei.
Observa intr-un timp ca si oglinda ei visa. Ba mai mult, observa ca atunci cand
se privea in oglinda ei, careia acum simtea ca trebuie sa-i dea un nume, se
proiectau in jur o infinitate de alte fapturi ca ei doi.
Visele o incantau peste masura, asa incat intr-o exaltare
fara egal, incepu sa se priveasca rand pe rand in oglinzile din jur. O forta
infinita o atragea mereu si mereu catre prima ei oglinda. „Asta nu e o sirena”,
gandi ea, fiindca desi pare sa semene cu mine, sirena nu e totusi. Ii spuse
„Barbat”. Si vazu ca este bine asa.
Fericirea si savoarea viselor fu maxima, pana intr-o zi,
cand sirena incepu sa piarda simtul iubirii si rostul cunoasterii de sine la
care visase intai, fiindca incepu din accident sa sparga alte oglinzi in jur.
Barbatul proceda exact la fel.
Purtati dintr-un vis in altul, distanta dintre ei,
oglinzile originare, incepu sa creasca. Sirena era acum mult prea ocupata sa
repare oglinzi sau sa sparga altele noi.
Se uita la ea intr-o zi, isi privi corpul in splendoarea
sa si-si spuse ca de azi se numeste ‘Femeie’. Asa simti ca era bine.
Incepu sa calatoreasca in visele in care intalnea toate
aceste oglinzi. Oglinzile sparte, ca prin minune dispareau si apareau din nou,
dar cu o alta fata. Atunci ea observa ca se indragostea cu preponderenta de
oglinzile pe care le sparsese in anumite vise si care se intorceau cu o alta
fata, in alt vis.
Totul incepu sa prinda contur si mult farmec, iar sirena
originara, de acum femeie, simti ca iubirea si oglindirea trebuie ca sunt cele
mai delicioase vise posibile. Uita complet de intentia originara a oceanului…
aceea de a se cunoaste pe sine.
Sparse multe oglinzi si alte oglinzi o zdrobira pe ea, la
randul lor si jocul acesta se prelungi atat de mult, incat i se sterse si cea
mai mica amintire a oceanului din care rasarise. Uita si de sirena si de tot.
Se trezi in secolul XXI. Dar fara sa mai aiba prea multa
memorie despre originile si identitatea ei, se trezi intr-un plin razboi cu
oglinzi. Un razboi amar, crud si dureros, de care la un moment dat se plictisi
si-l sterse din viata ei.
Isi seta mintea pe creatie, si trecu iubirea si oglindirea
in plan secund. Nu i se mai parea atat de frumos. Ba chiar isi inchise inima si
uita de visul ei originar, visul iubirii. Uita si de oglinda ei originara.
Franturi de vise cu oglinzi sparte ii tot apareau din cand
in cand. Insa observa ca ii placea mai mult siguranta si linistea, creatia.
Vazu ca majoritatea femeilor din jur pareau ca nu prea dau atentie si nu prea
vorbesc despre acest subiect, iubirea. Vorbesc in schimb despre cum sa cresti
copii, cum sa decorezi case, cum sa muncesti eficient si sa coci cozonaci. Nici
nu se mai preocupa sa se intrebe despre iubire. Nu se mai preocupa nici ea.
Asa ca porni si ea sa croseteze la idei, proiecte
(cozonaci nu stia sa faca), se oglindi in alte oglinzi pentru a construi aceste
idei si proiecte si-si puse inima si iubirea sub 7 lacate.
Totul mergea ca pe roate. Doar ca din cand in cand o
incoltea un vis in care plutea intr-o lipsa de sens, un vis in care simtea ca
parca a pierdut ceva. Dar nu-si dadea seama ce. Apoi intra in alte vise in care
gandul la iubire o seducea cu o forta fara egal. Aceste aspecte din ea intrara
atat de mult in contradictie, incat se plictisi si de ele si le dadu uitarii cu
totul. Uita si ca-si zavorase inima sub 7 lacate, uita si visul de iubire, uita
tot.
Avea in continuare aceasta forta creativa in centrul
fiintei ei, asa incat, gasi multe altele de facut.
Insa, din cand in cand unele dintre cele mai puternice
oglinzi sparte din visele trecute incepura sa-i apara in viata si cu o forta
nemasurata ii deschisera inima pentru o vreme. Visul iubirii odata dulce,
incepu sa fie tot mai ademenitor. Dar pe cat de ademenitor, pe atat de amar.
„Care este misterul acestei forte de atractie pe care le
are asupra mea o oglinda aparuta de nicaieri si despre care pare ca nu stiu
nimic, si totusi stiu atat de multe?”
„Si ce am pierdut eu de fapt?” Porni oglinda sa se
intrebe... „Toate aceste proiecte, toata aceasta creatie, e fascinanta... si
totusi lipseste ceva... Ce am pierdut pe drum?”
Pentru prima data, intelese ca ceea ce crea se cladea pe o
intrebare neraspunsa. Asa incat puse in cui pentru o vreme, toate proiectele si
creatiile de care era sedusa si-si lua inima in dinti si porni catre adancurile
fiintei ei sa cerceteze aceasta pierdere, acel sentiment neclar de lipsa de
sens.
„Hmm… iubirea… ce-i cu iubirea asta pana la urma?” Sirena
isi lua gandurile si le asternu pe jos si porni sa le descalceasca. Se pierdu o
vreme in niste labirinturi de voci si franturi de ganduri care nu prea faceau
sens, dar se invarteau ca o placa stricata: „Iubirea nu dureaza”,
„Indragostirea este amagitoare”, „Iubirea este periculoasa”, „Daca iubesti esti
vulnerabil”.
„Trebuie ca mintea s-a transformat in dusmanul meu!”, isi
spuse femeia, si o forta irezistibila invaluita in curaj tasni din adancurile
fiintei ei si-i infesta sufletul. „Trebuie sa vad io singura ce-i cu iubirea
asta de fapt.” Astea nu par sa fie gandurile mele… Dar ale cui or fi? Si ce
cauta in mintea mea?” Le lua la suturi enervata, dar observa ca ele nu plecau.
Stateau pitite, gata, gata sa-i atace si cel mai firav firicel de speranta. Se
ascundeau si pandeau ca niste sacali abili. Le lasa in pace si-si sopti cu
viclenie: „Las ca va vin io de hac! Va prind io la cotitura. Stai numai sa mai
scormonesc mai adanc in mine.”
„Ce treaba si cu proiectele astea! Ce bine m-au facut sa
ma ascund de mine!”
„Si daca sufletul mi s-ar rupe in bucati, trebuie sa
rezolv misterul asta cu iubirea. Dar de unde sa pornesc?” Nu-i zabovi prea mult
in suflet acest gand, ca odata mintea i se asternu clar pe tapet si pentru
prima data isi vazu inima cea zavorata cu 7 lacate!
„Ce caterinca… Ce-i cu lacatele astea, maiculita?”
Aluneca subit intr-un vis al copilariei si isi vazu tot
alaiul de bazme pe care bunica ei, cel mai talentat povestitor pe care ii
fusese dat sa-l asculte, i le spusese la gura sobei.
Totul avea invariabil acelasi fir: ileana cosanzeana era
ferecata cu 7 lacate intr-un castel si astepta sa vina fat frumos, sa se dea de
trei ori peste cap, sa se lupte cu zmei, sa manance jar si sa se transforme in
superman si sa vina sa o salveze. Cosanzeana astepta linistita. Ba chiar
adormita uneori.
Pentru prima oara vazu stupizenia acestor bazme. Ileana
astepta. Castelul ferecat cu 7 lacate… Zmeii… Ca un balon de sapun, vraja
bazmelor se sparse intr-o metafora seducatoare si incepu sa intrevada povestea
din spatele povestii: „Da, da, nu castelul era ferecat, ci inima ei.” Castelul
exista intr-adevar, dar mai mult ca niste ziduri si straturi de durere care ii
inveleau inima ferecata.
„Zmei? Ce zmei domne’? Nu exista zmei mai abitir decat
tiparele de rejectare, de neincredere si de frica care sunt presarate in
valurile de durere si frica ce imi tin inima asta captiva, asa cum ai presara
corneci spinosi intr-un scul de lana, cu care invelesti cel mai pretios
giuvaer. Vai cati corneci! Ce porcarie...”
Vazu atunci pentru prima oara stupizenia situatiei, si o
samanta de dorinta sora cu puterea oceanului initial provoca valuri de curaj si
femeia porni in aventura de a-si cuceri iubirea in sine si prin sine, cu un
avant fara egal.
Isi sufleca manecile si porni sa-si salveze singura inima,
sa se lupte cu zmeii, sa secere lanurile de durere.
„Daca stau io dupa fat frumos, o sa astept mult si bine.
Ba chiar mi se pare ca tot valu asta de durere care mi s-a asternut ca o ceata
in jurul inimii trebuie ca ma face cumva invizibila. Nu e fat frumos orb, nici
iubirea. Dar eu, fara o inima deschisa realmente nu exist. Da da da… adormita.
Ma, da’ profunde rau basmele astea pentru copii… Noroc cu bazmele pentru
copii... Ca ne mai desteapta din „inteligenta” noastra de adulti.”
Bine ca m-am trezit din asteptarea dupa fat frumos cel
salvator… Bag de seama, fat frumos se sparge de ras, vazand cum il astept io.
Trebuie ca sta la bere si deseneaza zmei pe hartie.
Ce prostie... Femeia noastra, asta minunata si emancipata
de secol XXI trebuie ca este foarte abila, dar e prostuta tare in esenta ei de
femeie. Si-a pierdut legatura cu sine insasi si cu esenta ei feminina. Las ca
gasesc io cheia sa fiu si cosanzeana si fat frumos in mine si prin mine.
Se porni asadar la lupta. Se lua rau la harta cu valurile
de durere… fiindca ele aveau o putere stranie asupra ei: valurile de durere
pretindeau a fi EA. Nici gand sa plece...
Trecu vreme indelungata. Era istovita de atatea lupte, dar
rand pe rand castiga batalii si rand pe rand pleznea cate un lacat. Aproape ca
nici nu mai stia pe unde gasea cheile… Din valuri de durere, din lupte
indarjite cu zmei constructori de tipare in labirintul mintii ei, cheile ii
apareau pe cale, ca intr-un joc pe calculator, chei surpriza pe care le
culegea, dupa fiecare lupta. Lacatele plezneau ca la balamuc. Rand pe rand.
Intr-o zi, dupa cea mai apriga lupta, lupta in care o
oglinda puternica, din acelea pe care nu le stii, dar simti ca le cunosti
dintotdeauna, o arunca in cea mai mare durere pe care o traise.
Misterul pe care aceasta oglinda i-l lasa neelucidat era:
caderea tuturor zidurilor. Da da... Plutise atat de mult in ideea separarii ei
de toata creatia si de ocean... incat asta o puse in totala incurcatura. In
prezenta acestei oglinzi, ea nu putea sa-si mai tina sulfetul la un loc.
Sufletul, esenta ei ii tasnea din centrul fiintei si se amesteca intr-o
intensitate greu de descris cu sufletul si esenta oglinzii asteia.
„Dumnezeule, ce e asta?” Ba nu... Mai bine zis:
„Dumnezeule, tu esti?” Daca-l poti cunoaste pe dumnezeu in vreun fel, atunci
asta pare gustul lui. Cum e posibil asa ceva? Doar prezenta acestei oglinzi
misterioase ii trimitea simtirea dincolo de simtire si un val imens in el se
intalnea cu un val imens in ea care se amestecau ecstatic intr-un etern val si
o suspendare in timp si spatiu, atat de impregnata in acum, incat era greu sa
pastreze memoria clipei. Trai fiecare secunda cu intensitatea a o mie de ani.
Nici nu vroia sa doarma, ca sa nu piarda topirea valului in val si sentimentul
de intregit pe care o purta. Valul se lua la joaca cu valul si intr-o extaza
misterioasa, se prefacea in ocean.
Dar pe cat de coplesitoare era aceasta descoperire, pe
atat de intensa era durerea. Oglinda asta o dadu peste cap rau de tot, fiindca
oglindindu-se in ea, vedea ce-i mai rau si ce-i mai bun in ea insasi. Se zbatu
in durere, se zbatu in frica si neincredere, se zbatu in sperante, trecura
nopti, trecura zile. Pleznira cele mai multe lacate. Plezni si ideea si dorinta
de iubire. Durerea era prea mare, atat de mare, incat o zvarli in amintirea
initiala: intelese. Cunoasterea de sine era visul cel dintai. Iubirea era o
semnificatie de care si ea si oceanul (!?) se lasasera sedusi. Ii intelese si
efemeritatea atunci, dar si infinitatea, omniprezenta.
Simti ca a primit inapoi ce pierduse. Se pierduse pe sine,
si d-aia nu putea sa regaseasca pe nimeni. Aceasta rupere de seducatorul vis de
iubire fu cea mai dureroasa acceptare pe care ii fu dat sa o traiasca. Renunta
la tot. Renunta la iubire, renunta la romantismul dintre oglinda el si oglinda
ea si intelese ca oglinda e doar atat: oglinda. Renunta la tot. Dar renunta
avand inima deschisa. Si asta facu de fapt ca aceasta renuntare sa se topeasca
in acceptare, si nu in rezistenta.
Si prin aceasta renuntare, vazu atat de clar pentru prima
data ca oceanul o mana, si nu ea, sau mintea. Nici macar iubirea. Asa incat, cu
o noua intelegere, isi puse toate partile din suflet la un loc, si porni
deschisa catre ce i-o asterne oceanul in cale. Intra acum inapoi din femeie, in
oglinda, in sirena si inapoi in oceanul cel dintai. Era acum o ileana cosanzeana
cu ochii deschisi. Si intelese ca era bine asa.
Dupa acest val de revelatii, si lupte, intr-un tarziu,
inca suspinand dupa caderea zidului iluziei si adevarului iubirii, isi pipaii
inima sa cerceteze cate lacate mai are de spart.... si surpriza… Sub inima ei
(aia care se pretindea a fi inecata in durere) gasi o alta inima. Inima asta ii
invada fiinta in valuri, ca un soare. Vazu clar ca inima asta nu a fost
niciodata ranita si nici n-ar putea fi vreodata.
Toate valurile de durere, toate lacatele picara ca niste
iluzii intunecate secerate de ocean.
Fat frumosul si cosanzeana din sufletul ei se regasisera,
se luasera la tranta, se iubisera, se salvasera. Ce bine ca nu asteptase dupa
vreun fat frumos din exterior sa o salveze…. Si se salvase singura.
Stiu de-acum ca oceanul face legile, si nu ea. Si in
aceasta efemeritate a tot ceea ce este si nu este, intelese acum: efemeritatea
si eternitatea iubirii. Nu mai fu nevoie sa se deschida catre ce avea oceanul
sa-i aduca, fiindca in aceasta noua intelegere, ea stiu ca toate lacatele si
toate oglinzile sparte, au fost mai mult o ceata iluzorie, si ca niciodata n-ar
fi putut sa fie inchisa, de fapt.
Ei acum sa vad eu… isi spuse femeia, care acum avea
capacitatea sa fie cand ocean, cand oglinda, cand femeie,… acum sa vad io....
cine e in stare de o asemenea inima, care nu a fost ranita si nici nu poate sa
fie ranita vreodata. Trebuie ca acest fat frumos intr-adevar trebuie sa rapuna
multi zmei ca sa se acordeze cu o astfel de inima. Zmeii lui, insa. De-ai mei m-am
ocupat eu si esenta de fat frumos din mine.
Pacea si sentimentul puterii nelimitate o cuprinsera
intr-un sentiment de bine. Un sentiment de izbanda.
Misterul „inima ferecata uite-o nu e” fusese rezolvat. Si
cu asta, iubirea capata noi intelesuri. Ba mai mult. Nu mai simti nicio nevoie
de definire. Iubirea este si nu este. Creatia este si nu este. Si femeia
intelese ca este bine asa.
AM.
