Despre „spatiile goale“ si despre agonia sufletului nebagat in seama

Sunt multe lucruri cu care ne ocupam clipele si zilele si anii si sunt multe obiectivele pe care ni le stabilim: sa invatam mai mult, sa muncim mai mult, sa facem lucrurile mai bine si mai repede, sa ajungem acolo si acolo, sa cumparam mai mult, sa calatorim peste tot in lume...            

Si le facem pe toate si ne prefacem fericiti si multumiti fata de ceilalti, iar in sinea noastra ne spunem ca o sa dam din coate mai mult si  cu siguranta vom fi in sfarsit fericiti cand vom atinge urmatorul obiectiv sau cand vom obtine urmatorul lucru, stare, sau orice altceva ne dorim. Si ne straduim cat putem noi de mult cu proverbe stupide in cap  de genul: „tre sa muncesti din greu ca sa obtii ceva“ „fara munca nu se poate“ „asa e viata grea“ si ne amagim ca maine va fi mai bine....

Pana intr-o zi, cand dam piept cu „spatiile goale dintre cuvinte“ asa cum spune Paulo Coelho, unul dintre autorii care stiu atat de bine sa presare visele in texte simple pentru ca oamenii sa nu bage de seama ca viseaza din nou odata cu fiecare lectura. Daca le-ar spune direct: “visati, fiindca de-aici porneste totul, asta e tot secretul care te poate impinge spre mai multa implinire”, cu siguranta nu i-ar mai citi prea multi cartile, fiindca le-ar clasa pe raftul “porcarioarelor de dezvoltare personala”, domeniu pe care oamenii “realisti si cu capul pe umeri” nu il baga in seama, fiindca stiu ei prea bine cum stau lucrurile si nu mai au nimic de invatat.  Fiindca societatea ne-a invatat frumos ca daca esti cu capul in nori sau visezi sau ai idealuri inalte, atunci esti un prostanac, nerealist si pierde vara.

Da! Dupa parerea mea, la un anumit moment in viata, diferit de la om la om, dam cu totii piept cu “spatiile goale dintre cuvinte”, adica simtim acel gol interior care vine de nicaieri si dinspre tot ce ne inconjoara si care ne sfasie sufletul in bucatele mici mici de tot. Atunci ne trece prin cap invariabil una dintre intrebarile: "De ce?", "Pentru ce?" "Care este sensul?" "De ce nu sunt multumit?" "De ce ma simt gol?" "Ce  sens are totul?" Unii dintre noi credem ca am descoperit cauza si ne asternem sa facem copii, crezand ca asa vom avea un motiv sa traim si, de ce nu, sa fim fericiti. Nu ne trece prin cap, nici o clipa, ca facand copii, inainte sa ne umplem golurile, o sa le punem lor in carca, sa le umple si pe-ale noastre pe langa golurile lor. Altii dintre noi, premianti la scoala societatii, realisti si cu picioarele pe pamant, isi sterg repede orice intrebare si purced la ganduri mai realiste, cum ar fi orice obiectiv concret, util si care poate sa fie cat mai realizabil. De multe ori stau si ma intreb cate lucruri extraordinare ar face, descoperi sau crea atatia si atatia oameni extrem de creativi sau analitici sau cu o mie de alte calitati, daca nu si-ar umple in fiecare zi mintea cu intrebari marunte, atat de marunte, ca nu am caractere suficient de mici sa le scriu…. Cate genii zac prin birouri, firme, fabrici si uzine, de frica sa nu fie scosi din randurile oamenilor realisti!

Dupa prima noastra intalnire cu “spatiile goale”, o parte dintre noi incepem din nou sa ne cufundam cat mai adanc in “realitatea” care ne da siguranta si ne intoarcem iar cu gandul catre “vise mai realizabile” cum ar fi: ce orase mai vizitam, fara sa ne mai gandim ca nici macar nu am simtit gustul ultimei calatorii….si asigurandu-ne ca asa se intampla cu toata lumea, odata cu trecerea timpului: nu mai poti sa te bucuri asa de orice.

Si spatiile goale raman acolo plutind si sufletul sta plictisit si priveste cum ne aruncam in alte si alte obiective “marete” si cautam alte si alte senzatii de “fericire si placere” in alcool, distractii, televizor si alte ierburi si calatorii. Si sta si se uita ca prostul… fiindca se plictiseste mereu si mereu sa ne vada atat de premianti la amagirea de sine si atat de ignoranti la misterele pe care ni le-ar asterne mii in cale, doar daca am baga de seama ca sunt acolo niste spatii goale care se cer a fi umplute!

Oricum, noroc cu toata “scoala cea nepretuita” care ne-a invatat cu success sa nu ne mai intrebam nimic si noroc ca totul in jur, de la scoala pana la societate si religie are niste raspunsuri pregatite care ne indeamna fie sa pricepem ca e normal sa suferi, fie sa ne zvarlim golurile sufletesti in fundul pamantului acolo unde senzatiile “anormale” care i se pot intampla “unui om cu cap si realist trebuie puse”… Si noroc ca “fabricam” imediat un raspuns pentru golurile din sufletul nostru.

Daca le-am asculta durerea, ce zici, ne-ar conduce undeva? Ma abtin de la propria-mi parere, cel putin in acest articol, fiindca prea multi ti-au indesat mintea cu raspunsuri prefabricate. Eu te intreb atat: acum, ce iti spun tie „spatiile goale“?

Comenteaza articolul sau comenteaza macar in sufletul tau!

Ana Calota,

Om

Despre schimbare. Toate lucrurile au un inceput, si totusi nu poti face apa sa curga in sus.

             Imi place sa descopar. Imi place sa experimentez. Iar una dintre cele mai mari placeri care cred ca ne-a fost data este sa descoperim ce ne poate face fericiti, in fiecare dintre rolurile pe care le avem constient si inconstient in societate. (parinte, om de cariera, copil, sot/sotie, frate/sora, prieten, etc.)

Dar ce te faci atunci cand crezi ca te indrepti intr-o directie buna si, desi toate eforturile sunt extrem de dificile, continui sa te indrepti catre nicaieri, irosind energie si timp, uneori atat de mult, incat pare inutil sa o mai iei de la capat?!

In urma cu un an si jumatate, am decis sa fac “mici schimbari” in viata mea: am schimbat locul de munca, orasul, tara, ce mananc, cum gandesc si cum percep tot ce se intampla in jurul meu. Nu a fost tocmai simplu, dar, cum am mai spus, sunt tare ambitioasa…

Si numai ambitios sa nu fii atunci cand esti incadrat “cu succes” intr-o directie gresita, fiindca poti sa fii atat de perseverent, incat poti sa iti irosesti toate resursele intr-o directie complet gresita, fara sa intelegi ca efortul tau este nenatural, mult prea mare si inutil.

Dupa parerea mea, exista 3 componente majore care stau la baza oricarei schimbari: inspiratia, “cursul apei” si blocajul.

Cu inspiratia e clara treaba, dupa cum o spun si proprortiile gram – tona din articolul “Un gram de inspiratie sau o tona de motivatie?” scris de unul din mentorii mei, Andy Szekely.

De exemplu, eu nu am putut sa ma apuc serios de invatat germana pana in momentul in care nu am inteles clar la ce anume o voi folosi si cum va participa germana la starea mea de bunastare si multumire. Degeaba se straduia al meu, de formare inginer (va spun eu.. inginerii sunt niste specii aparte, care se hranesc cu logica si proceduri) sa imi raspunda la intrebarea mea “Eu ce fac acum cu viata mea?” spunandu-mi “Mai intai inveti germana si apoi poti sa faci orice!” Bine, bine, dar care sa fie motivatia mea pentru care sa invat eu acum germana!? Nu puteam sa ma arunc in aceeasi directie, model social de succes, atat de sablon, in care baltisem toata viata: “Mergi la scoala, invata bine, ia-ti un job, castiga bani, cumpara-ti o casa.” Era clar, incercasem toate aceste lucruri si nu imi adusesera nicio satisfactie majora dupa indeplinirea lor. Despre cum am descoperit care e motivatia invatarii limbii germane si motivatia tuturor lucrurilor pentru mine, voi detalia separat intr-un alt articol.

Cursul apei, folosit aici metaforic pentru a simboliza directia naturala in care o persoana poate sa exceleze, este foarte clar si el! Ce pot sa spun decat ca apa curge categoric numai intr-un sens! Dar eu, perseverenta de fel, am incercat s-o pacalesc si sa ma catar sa curg in sus, sa lupt cu gravitatia, sa infrunt orice lege si logica. Nici o surpriza! Nu am reusit!… normal… ca doar nu-s eroul iesit dintr-o carte de “dezvoltare personala fortata si pozitiva” care face 2 miliarde in 3 luni si care slabeste 10 Kg mancand cereale de 3 ori pe zi…

Ca sa detaliez… exemplul meu personal: m-am incapatanat sa lucrez in banking, domeniu care nu are nicio frumusete pentru mine si domeniu in care nu as fi reusit niciodata sa fiu mai mult decat mediocra, desi parea ca sunt in top. Fiecare individ are anumite arii in care nu se pricepe, unele in care abilitatile sale sunt medii si altele in care exceleaza. Dar eu m-am lasat pacalita de faptul ca imi placea atat de tare sa comunic, sa inteleg business-ul fiecarui client, sa il ascult, sa il inteleg, sa pricep ce l-ar face multumit, apoi sa ii vand o solutie atat de personalizata, incat nu mai aveam ocazia sa imi etalez abilitatile mele dragi de negociere, ci vindeam direct. Normal ca mi s-a parut ca acesta este domeniul in care pot eu sa excelez! Doar imi placea atat de tare sa vand. Era doar un detaliu faptul ca nu puteam sa suport prospectarea la rece, care, pentru cei ce nu sunt prea in tema cu vanzarile, inseamna sa pui mana pe telefon, sa suni la o firma de care n-ai auzit in viata ta, sa vorbesti pana te plictisesti cu vreo secretara care poate, poate iti va face legatura cu acel decision maker caruia sa ii vinzi o intalnire de afaceri.  De unde sa-mi treaca prin minte ca toata comunicarea, ascultarea activa, capacitatea de influentare si negociere erau menite sa imi ofere mari satisfactii in alt domeniu, nicidecum in cel de vanzari!

Nu! Dumnezeu nu s-a jucat cu noi cu jumatati de masura! Cand a impartit abilitatile si talentele, ne-a dat tot ce era necesar! Cand cineva iti spune sa faci si lucrurile care nu-ti plac, fiindca numai asa o sa reusesti, pune-ti de o mie de ori intrebarea daca esti pe directia potrivita, daca respecti cursul apei! Pentru sarcina, activitatea, domeniul pentru care ai fost tu creat sa excelezi, ai, dupa parerea mea, toate instrumentele necesare!

A treia caramida a schimbarii este blocajul. Si spun caramida pentru ca, aparent, desi blocajul pare sa te incurce, odata descoperit, el iti arata calea, iti confirma ca te afli pe drumul bun, asa cum sintetizeaza si Andy Szekely in articolul "Calatoria eroului". Dar obiceiurile se schimba extrem de greu! Studiile au demonstrat ca este nevoie de cel putin 90 de zile pentru a schimba un obicei. De aceea, nu-i de mirare ca, si dupa ce am ajuns in Hamburg, in loc sa incerc sa imi canalizez toata atentia catre descoperirea domeniului in care eu pot sa excelez in mod natural, m-am lasat din nou purtata de val si mi-am spus: “Ce-ar fi sa fac un MBA, ce-ar fi sa invat germana si sa aplic pentru un job intr-o banca, ca doar am experienta si rezultate!” Noroc ca nu mi-a iesit in 3 zile, ca-n basme, ca iar o apucam pe un drum gresit…

Da! Nu m-am blocat doar sa cred ca m-am nascut sa fiu om de vanzari si ca o renuntare ar insemna ca eu capitulez si ca accept ca nu sunt in stare. Ar fi fost simplu daca asta ar fi fost tot. Dar nu! Te blochezi mai ales atunci cand incerci sa identifici care ar fi domeniul in care ti-ar placea foarte mult sa lucrezi.

Luni de zile am citit, am facut toate testele care mi-au picat in mana si care imi spuneau clar ca am profil de consultant sau ca pot lucra in marketing, dar nu puteam inca sa accept ca eu as putea sa imi caut un job in consultanta! Fiindca ma blocam extraordinar in convingerea ca “nu pot eu acum sa fac consultanta, sa-i invat eu pe altii ce sa faca... Pot sa fac asta doar dupa ce le voi fi invatat eu pe toate, doar dupa ce voi fi ajuns eu sa dobandesc multe si importante functii, dupa vreo 15 ani de experienta etc.” Ceea ce, in parte, are o logica foarte buna. Intr-adevar, trebuie sa acumulezi multa experienta si cunostinte pentru a fi un consultant foarte bun, insa asta nu inseamna ca nu poti identifica o multime de joburi sau activitati in care sa iti valorifici pe deplin abilitatile sau potentialul de consultant, astfel incat sa acumulezi experienta necesara, facand ceea ce iti place si stii sa faci.

Si nu putine au fost momentele in care am simtit ca nu sunt incadrata pe directia corecta, dar blocajele si credintele limitative proprii te tin pe loc, te blocheaza pe un drum gresit, pana cand esti suficient de inspirat sau disperat sa schimbi ceva! Insa exista unii oameni care iti citesc in suflet si vad in tine ce poti fi maine, ce poti deveni, vad in tine ceea ce nici tu nu stii ca ai putea fi. Sunt oamenii care inspira, sunt adevaratii mentori, care folosesc “un gram de inspiratie” ca sa te determine sa starnesti in tine “o tona de motivatie”! N-am sa uit niciodata momentul cand Dan Sandu a vazut in mine potentialul la care nici macar nu indrazneam sa sper! Mi-a spus-o intr-un moment crucial care mi-a schimbat destinul. Asemenea oameni se transforma in niste caramizi cu care tu construiesti o fundatie – noul Tu. Ei devin parte din tine, fiindca te-au inspirat si fiindca te-au construit.

Tu de ce caramizi mai ai nevoie? … In tine ce Picasso sta si asteapta sa fie descoperit? Pe tine te ajuta cineva sa il descoperi? Scrie-mi pe scurt povestea sau situatia ta, printr-un mesaj, un comentariu sau un e-mail si voi incerca sa te ajut.

Tu ce parere ai despre schimbare? Impartaseste-ti ideile. Scrie un comentariu!

Ana Calota

Om Fericit:)

Daca as putea, as scoate cuvantul ''Succes'' din toate dictionarele pamantului..

          De ce toti scriu despre cum sa gestionezi timpul, cum sa fii eficient, cum sa ai succes, etc. iar apoi, dedica o fraza de genul ''Stabileste ceea ce vrei sa faci'' , de obicei pe la inceputul articolului, cartii sau trainingului si cu asta considera ca au acoperit un subiect si pot sa-i puna stampila Dezvoltare Personala, Bun de Tipar, cumparat, citit si…. aruncat pe raftul cu.... Bullshit pozitiv?!
          M-am intrebat si eu foarte mult timp, inca de pe vremea cand incercam din rasputeri sa fiu un Om de Succes. Am considerat pe-atunci ca nu am toate instrumentele necesare si ca ar trebui sa iau exemplul oamenilor acestia care ma invata sa imi stabilesc clar ce vreau sa fac, apoi sa actionez, apoi sa nu ma opresc, din cand in cand sa gandesc pozitiv si in cele din urma sa imi fac asa un program de spalare pe creier pe care sa il pornesc in fiecare dimineata pentru un ''succes garantat''.
          Cum sunt ambitionasa de fel… zis si facut. M-apuc serios de treaba. Eram pe vremea aceea Relationship Manager intr-o banca, titlu acordat pompos pentru toti tinerii pregatiti sa puna umarul serios la munca pentru o asa ''pozitie importanta''…. Si cum participasem de-a lungul a aproape 2 ani la numeroase traininguri, unele deosebit de utile, altele din categoria celor mai sus mentionate, aveam deja formate destule abilitati si idei care sa ma ajute in obiectivul ambitios pe care mi-l setasem, si anume, sa vand muuult muuult, pana ma fac remarcata ca sa obtin in sfarsit o functie mai buna. (Cine o mai fi creat si nebunia asta cu functiile…?!)
          Si plina de optimism si de o incapatanare crunta de a ''avea succes'' intram in fiecare zi in sucursala cu un zambet larg pe fata, lansat inca de la intrare (imi placea sa fac jocuri cu dragele mele colege de la casierie care de cum luau contact cu zambetul, odata se inseninau si ele ca un soare). Si intr-o dezorganizare cronica (vorba 'ceea… nu le poti avea pe toate, nu poti sa fii si creativ si organizat) ma porneam pe treaba: suna clienti, mergi la intalniri, infrunta cu stoicism fiecare refuz de la vreun client care cica niciodata nu o sa lucreze cu o banca,etc. De-ar stii el Top Managementul cu ce eforturi si de cata dedicare este nevoie doar si numai ca sa aduci un singur client, si-ar numi Relationship Managerii, Top Agenti de Vanzari, cu litere mari.
          Deci… zis si facut! Am zis ca stabilesc clar in minte si ca fac. Si am facut! Mare veselie mare: Subsemnata Ana Calota, pe-atunci Brinzaneasca, este promovata si ridicata la titlul de Team Leader. Ii dam noi provocari si in plus o echipa, fiindca uite a avut ‘’succes’’. Si multa recunostinta oamenilor dragi, care imi vor fi dragi toata viata, care m-au invatat meserie si care mi-au acordat increderea.  Dar mare mare recunostinta si cartilor si trainigurilor care iata.. ma invatasera sa am ‘’success’’! Ce minune! Evrika! Am descoperit adevarul!
          Si start din nou! Ce odihna, ce relaxare, start direct, fiindca oamenii de succes POT! Acum trebuie sa am din nou success, imi spunea o voce tampita din mine, iar trebuie sa ajung in top! Acum, ca Team Leader, trebuie sa ii fac si pe omuletii astia, echipa mea, sa aiba succes!
          Zis si facut! Start! Cere CV-uri, afla motivatii. Cum ii fac eu pe oamenii mei sa aiba ‘’success’’ ca si mine? Si iarasi zambete largi in zorii zilei si iarasi telefoane si intalniri cu clientii. Dar ce ma fac? Acum trebuie sa ii influentez pe altii, iar asta nu se invata tocmai in 3 zile... oricat de promitator trambitau ''cartile de dezvoltare fortata si personala''. De asta mi-am dat si eu seama... managementul echipei nu se invata in 3 zile. Si truda mare si esecuri si frustrari, pana cand intr-un final reusesc, iata, din nou sa pun mana pe ‘’succes’’. Eu si echipa mea, locul II pe anul 2008. Pana intr-o zi in care i-am spus lu’ al meu.. auzi, stii ceva? Mie nu mai imi place ce fac. Punct. Noroc ca a fost foarte receptiv si mi-a spus: pai da-ti demisia! Si in loc sa vin eu inapoi in Romania, vii tu in Hamburg, inveti germana si iti cauti alta meserie aici. Nu era vina nimanui, decat a mea, ca eu sprijinisem scara pe un zid tare gresit!
          Zis si facuut! Nuuuu, ca-s omul actiunii, n-am ce zice. A doua zi eram cu demisia pe biroul sefului meu. Gata.
          Asa a inceput era cunoasterii in viata mea. La cateva luni, dupa ce m-am dezmeticit in noua lume, am inceput din nou sa alerg la dragostea mea dintai, literatura de dezvoltare personala, numai ca acum, sub experienta ‘’succesului’’ precedent am inceput sa selectez cu mare atentie autorii si operele. Asa am inteles, dupa erori repetate si dureroase, ca fraza aia… nenorocita aia de fraza ‘’Stabileste ce vrei sa faci’’ trebuie sa constituie subiectul unei carti intregi, nu doar un intro!
         Aceasta este ratiunea acestui blog: Sa adune laolalta cele mai importante si relevante surse despre cum si cand sa descoperi interesele de cariera, cum sa te asiguri ca ''pui scara pe zidul potrivit'' asa cum zice Stephen Covey si cum sa iti iei portia de implinire si armonie, ca de ''succes'' mi-am luat-o si crede-ma, nu mai imi place cuvantul asta.

Ana Calota,
Om.