Despre „spatiile goale“ si despre agonia sufletului nebagat in seama

Sunt multe lucruri cu care ne ocupam clipele si zilele si anii si sunt multe obiectivele pe care ni le stabilim: sa invatam mai mult, sa muncim mai mult, sa facem lucrurile mai bine si mai repede, sa ajungem acolo si acolo, sa cumparam mai mult, sa calatorim peste tot in lume...            

Si le facem pe toate si ne prefacem fericiti si multumiti fata de ceilalti, iar in sinea noastra ne spunem ca o sa dam din coate mai mult si  cu siguranta vom fi in sfarsit fericiti cand vom atinge urmatorul obiectiv sau cand vom obtine urmatorul lucru, stare, sau orice altceva ne dorim. Si ne straduim cat putem noi de mult cu proverbe stupide in cap  de genul: „tre sa muncesti din greu ca sa obtii ceva“ „fara munca nu se poate“ „asa e viata grea“ si ne amagim ca maine va fi mai bine....

Pana intr-o zi, cand dam piept cu „spatiile goale dintre cuvinte“ asa cum spune Paulo Coelho, unul dintre autorii care stiu atat de bine sa presare visele in texte simple pentru ca oamenii sa nu bage de seama ca viseaza din nou odata cu fiecare lectura. Daca le-ar spune direct: “visati, fiindca de-aici porneste totul, asta e tot secretul care te poate impinge spre mai multa implinire”, cu siguranta nu i-ar mai citi prea multi cartile, fiindca le-ar clasa pe raftul “porcarioarelor de dezvoltare personala”, domeniu pe care oamenii “realisti si cu capul pe umeri” nu il baga in seama, fiindca stiu ei prea bine cum stau lucrurile si nu mai au nimic de invatat.  Fiindca societatea ne-a invatat frumos ca daca esti cu capul in nori sau visezi sau ai idealuri inalte, atunci esti un prostanac, nerealist si pierde vara.

Da! Dupa parerea mea, la un anumit moment in viata, diferit de la om la om, dam cu totii piept cu “spatiile goale dintre cuvinte”, adica simtim acel gol interior care vine de nicaieri si dinspre tot ce ne inconjoara si care ne sfasie sufletul in bucatele mici mici de tot. Atunci ne trece prin cap invariabil una dintre intrebarile: "De ce?", "Pentru ce?" "Care este sensul?" "De ce nu sunt multumit?" "De ce ma simt gol?" "Ce  sens are totul?" Unii dintre noi credem ca am descoperit cauza si ne asternem sa facem copii, crezand ca asa vom avea un motiv sa traim si, de ce nu, sa fim fericiti. Nu ne trece prin cap, nici o clipa, ca facand copii, inainte sa ne umplem golurile, o sa le punem lor in carca, sa le umple si pe-ale noastre pe langa golurile lor. Altii dintre noi, premianti la scoala societatii, realisti si cu picioarele pe pamant, isi sterg repede orice intrebare si purced la ganduri mai realiste, cum ar fi orice obiectiv concret, util si care poate sa fie cat mai realizabil. De multe ori stau si ma intreb cate lucruri extraordinare ar face, descoperi sau crea atatia si atatia oameni extrem de creativi sau analitici sau cu o mie de alte calitati, daca nu si-ar umple in fiecare zi mintea cu intrebari marunte, atat de marunte, ca nu am caractere suficient de mici sa le scriu…. Cate genii zac prin birouri, firme, fabrici si uzine, de frica sa nu fie scosi din randurile oamenilor realisti!

Dupa prima noastra intalnire cu “spatiile goale”, o parte dintre noi incepem din nou sa ne cufundam cat mai adanc in “realitatea” care ne da siguranta si ne intoarcem iar cu gandul catre “vise mai realizabile” cum ar fi: ce orase mai vizitam, fara sa ne mai gandim ca nici macar nu am simtit gustul ultimei calatorii….si asigurandu-ne ca asa se intampla cu toata lumea, odata cu trecerea timpului: nu mai poti sa te bucuri asa de orice.

Si spatiile goale raman acolo plutind si sufletul sta plictisit si priveste cum ne aruncam in alte si alte obiective “marete” si cautam alte si alte senzatii de “fericire si placere” in alcool, distractii, televizor si alte ierburi si calatorii. Si sta si se uita ca prostul… fiindca se plictiseste mereu si mereu sa ne vada atat de premianti la amagirea de sine si atat de ignoranti la misterele pe care ni le-ar asterne mii in cale, doar daca am baga de seama ca sunt acolo niste spatii goale care se cer a fi umplute!

Oricum, noroc cu toata “scoala cea nepretuita” care ne-a invatat cu success sa nu ne mai intrebam nimic si noroc ca totul in jur, de la scoala pana la societate si religie are niste raspunsuri pregatite care ne indeamna fie sa pricepem ca e normal sa suferi, fie sa ne zvarlim golurile sufletesti in fundul pamantului acolo unde senzatiile “anormale” care i se pot intampla “unui om cu cap si realist trebuie puse”… Si noroc ca “fabricam” imediat un raspuns pentru golurile din sufletul nostru.

Daca le-am asculta durerea, ce zici, ne-ar conduce undeva? Ma abtin de la propria-mi parere, cel putin in acest articol, fiindca prea multi ti-au indesat mintea cu raspunsuri prefabricate. Eu te intreb atat: acum, ce iti spun tie „spatiile goale“?

Comenteaza articolul sau comenteaza macar in sufletul tau!

Ana Calota,

Om