Morisca. Furtuna in lumea lui 'NU'. Si Fata Fara Chip. (partea I)

A fost odata ca intotdeauna o faptura cu ochi visatori si suflet in expansiune. Fata aceasta nu avea varsta, nici nume, si traia intr-un spatiu continuu, fara inceput, fara sfarsit. Era prinsa intr-un taram intre lumi, de unde calatorea dupa cum o purtau visele: cand era om, cand era inger. Si totul era interesant, delicios de interesant uneori. Era manata de curiozitate si era plina de pasiune. Si o frunza pudrata de roua intr-un copac primavaratec ar fi putut sa-i umple sufletul de savoare si bucurie.

Totul ar fi fost feeric... Daca nu era aceasta morisca, ce toca in ea neincetat. Zburdand dintr-un vis in altul, cadea mereu in acest spatiu in care totul in jur se transforma intr-un vartej fara capat, imaginile isi pierdeau intelesul, lumea era cu susu-n jos, iar ingerii se prefaceau in ploaie de scantei. 

Intr-o zi, se pravali intr-unul din aceste vise pe nesimtite. Un zgomot asurzitor ii invada urechile si se vazu zbatandu-se prinsa intr-o forma ciudata: acum avea o forma, acum nu avea, ci se percepea pe sine ca o zvarcolire. Totul dura, dupa cum putea ea sa aprecieze de la cateva secunde la cateva minute, nu stia prea bine sa inteleaga timpul, din cauza viselor care o tot purtau in spatii si timpuri fara noima. Furtuna ii lasa o sentazie infinit sfasietoare.

Se straduia mereu si mereu sa ghiceasca misterul acestui vis, fiindca intuitia o mana mereu sa simta ca trebuie sa descopere ceva: in vis aparea mereu aceasta morisca. Iar morisca o tragea spre ea ca un miraj. O morisca care venea de nicaieri si de pretutindeni. La un moment dat, adancita fiind intr-un astfel de vis, isi incorda toate simturile si lasa sunetul sa-i patrunda toata fiinta, ascultand intens. Atunci auzi o voce pierduta care la intervale exacte de timp spunea ‘NU’. Era vocea moristii.

Avu senzatia euforica de a fi descifrat misterul si se destepta brusc in visul pe care ea il numea viata - socotind dupa faptul ca oamenii pareau sa aiba mereu aceeasi fata, iar casele sedeau doar cu acoperisul inaltat spre cer.

Se trezi, isi turna o ceasca de cafea, se uita la ciocolata de pe raft, si cu un sentiment incetosat... se stramba la ea si isi stranse la piept 'Nu'-ul abia descoperit. 'Asta este. Am descoperit firul. Ma-sa de morisca. Asta e cheia: acest ‘Nu’.'

'Dar ce poate sa insemne acest nu?' Continua sa soarba din cafea si trase adanc un fum de tigara, cand deodata o lovi o groaza sora cu morisca: NU e in regula cu fumatu’ asta. 

Nu dura mult, pana cazu intr-un vis profund, care o arunca in niste senzatii tulburatoare. Era coplesita de sentimentul ca o doamna cu coasa o pandeste si-i perinda tigari aprinse prin fata. Se zvarcoli in sentimente de vinovatie, de neputinta, suspina la gandul ca fumeaza, ca si cum ar fi fost un vis negru, ireal, aproape se lasa cotropita de aceasta doamna imbietoare, care promitea negura totala si sfarsitul tuturor viselor, dar ceva o zdruncina profund si aluneca brusc in intuitia unei puteri supranaturale. 

Intuitia ii soptea sa capituleze. Imediat prinse din zbor indemnul, fiindca avea multe vise in care calatorise si le cam stia cheile. Si toate cheile se invarteau frumos in broasca intuitiei.

Se lasa din nou total abandonata fricii, groazei, le lasa sa o patrunda, simti sfasierea unei explozii de emotii si intr-o clipita pasi intr-un spatiu in care durerea exploda in ceata si disparu. Si groaza disparu si ea, si doamna cu coasa se evapora instant. Aha. 'Te-am prins nenorocito!', Ii urla. 'Esti o naluca.' Un sentiment de pace adanca o cuprise si se trezi cu un izbitor sentiment de reusita.

Asta nu se mai intamplase niciodata pana atunci. 'Unde au disparut morisca? Si coasa? Si zbuciumul?' Avu sentimentul de ireal. Si apoi intelese intr-o strafulgerare: 'Moartea e o iluzie, la naiba! Durerea la fel. Se prea poate ca daca ii canti in struna si ti-e frica de ea, pana la urma te prinde din urma, dar daca ii stai in fata neclintita si ii razi in nas fara frica, isi ia talpasita. Ce stupizenie interesanta! O bataie de joc. Un mascarici… doamna asta cu coasa. Hai sictir! Ma faci sa-mi fie frica degeaba.'

Cu un avant si o dragoste imensa de viata alerga in bucatarie. Ceasurile din visul asta aratau ora 5 dimineata. ‘Ce bine, e dimineata, deci pot sa-mi savurez cafeaua cu ciocolata. Si sa-mi fumez tigara aducatoare de pace si liniste. Intelese atunci ca tigara ei este infinit mai putin distrugatoare decat toate exploziile de emotii grele care o invadau din cand in cand in acele vise negre. 

Trebuie sa continui sa prefac aceste emotii grele in nalucile care sunt de fapt, si apoi tigarile o sa plece singure.

Se bucura de o dimineata superba. Scanteile care o tot insoteau dintr-o lume in alta, ca niste prieteni eterni incepura sa danseze in jurul ei. 

Se scursera zile si nopti. Nu mai calatorea atat de mult in lumea cu case cu acoperisuri alunecoase. Ramase in casa cu acoperisul catre cer si isi scormoni dupa dosarele pline cu idei, proiecte, planuri. 

Lucra la ele cu un avant plin de sete si savoare. Ciocolata se termina repede de pe rafturi, pe care le umplea la loc cu o fericire cuceritoare. Avea o regula. Sa manance ciocolata doar atunci cand viata ii dadea sentimentul de savoare. Totul parea o minune, un miraj frumos. Canta cu pasarile, vorbi cu florile, se vazu cu oamenii aceia care isi spun 'prieteni' si totul fu minunat.

Croseta la idei, lucra la planul ei sa aduca casele cu acoperis catre cer cu casele alea ciudate si alunecoase in acelasi vis si sa-si puna prietenii scantei la masa si la bere cu prietenii ei care au mereu aceleasi fete.

'Asta este! Am descifrat misterul Morisca', isi spuse intr-un rastimp cu o usoara teama. Morisca o chinuise mult indelung.

Dar brusc scapa din nou intr-un vis prevestitor de moristi si furtune. 'NU! Isi spuse cu un soi de incrancennare si cu o profunda dezamagire. Credeam ca am terminat cu voi!' 

Rascoalele de vant incepura sa o inconjoare, corpul incepu sa-i freamate de emotii, de toate felurile. Aici era pace, aici durere, aici nimic. Nu isi simtea inima.

'Pe unde mi-o fi inima oare? Oare mi-a scapat in stomac? isi spuse pipaindu-si speriata stomacul, unde batai sacadate se zvarcoleau neincetat. Oare mi-am uitat inima in lumea cu acoperisurile ridicate spre cer?'

Cu gandul la inima ei, dintr-o data un zgomot asurzitor ii inunda urechile si in zare vazu... MORISCA! Mai mult o simti decat o vazu. Ca un miraj ametitor, ceva o chema. 

Imediat isi simti intuitia si dansa cu ea si scobalta in acel sentiment de abandonare in mana furtunii. Incepura sa o invadeze sentimente de o imensa tristete. Simtea ceva ce ii cotropea sufletul, ca un soi de parere de rau pe care nimic si nimeni nu le putea vindeca. 

Zgomotul se orpi pentru o clipita si auzi soptit cuvintele: ‘NU ESTI’

Se trezi brusc, avand acel sentiment ciudat, gri, agitat si adanc in suflet. 'Nu esti…' Ah, o strafulgera intr-o secunda. 'Asta este... Imi aduc aminte de visul in care am calatorit demult: aveam 9 ani, eram in gradina, era noapte, ma uitam spre cer si cu ploaia de stele care imi apasa umerii am simtit o durere infinita si am alergat la mama sa o intreb: 'Mama, de ce murim?''

'Hmm….' mi-a raspuns mama, sovaind ‘pentru ca vezi tu... atunci cand murim, deja vom fi trait atat de mult si de frumos, ca nu o sa avem nicio problema sa murim. E natural.’

'Bine.' spuse fata. Si dadu uitarii visul si greutatea stelelor pe umeri.

'Asta este. Asta era morisca nemiloasa. Era morisca lui nu exist. Nu exista nimic.'

Intr-o clipita calatori pe aripi de lumina si vazu explozia de stele, atunci cand se nascusera ele, si isi puse intentia sa mearga dincolo de ele, sa mearga dincolo de explozia initiala, sa vada ea ce a fost atunci, inaite sa fie totul.

Stia prea bine conceptul 'eu sunt cel care sunt si cel care nu sunt'. Dar nu putea sa se multumeasca cu atat. Vroia sa simta cum este cel care 'nu este'.

'Ce e cu morisca asta? Oare am crezut-o pe mama cand mi-a spus povestea ei despre traiul frumos si moartea care e naturala?'

'Si atunci cand moartea nu e naturala? Dar daca traiul nu e frumos?...'

Se scursera zile intregi si dansa cu acest ‘Nu esti’, pe care il plimba prin ograda lui ‘nu sunt’, ‚nu suntem‘, ‚nu exista nimic‘. 'Ba exista.' Ba suntem.' 'Dar ce suntem? Si de ce suntem? Da eu… eu cine sunt?'

Pana se istovi de atatea ganduri si emotii si intr-un vis in care scobilti intr-o pace sora cu infinitul, i se revarsa atat de multa iubire in suflet, iar prin coltul capului i se scursera miliarde de particule in tot corpul si simti ca e prea plina de tot ceea ce este. 

Trebuie ca 'este/nu este' este intr-adevar natural. Si atunci ii sclipi intuitia din nou. 'Cine stie, ce-o fi sau ce n-o fi… dar explozia asta de particule in mine trebuie ca ESTE intr-adevar.'

Ii rasuna in urechi versul lui Eminescu care i-a fost mantra fara sa-si dea seama toata copilaria: ‘Ce e rau si ce e bine, tu te-ntreaba si socoate’.

Avu un sentiment atat de inabusitor de pace si iubire fara limite, incat uita complet de sunetul moristii ‘Nu esti’ si intr-o dimineata se trezi si bandu-si cafeaua, si savurandu-si ciocolata, avu sentimentul ca totul e bine, totul e cum trebuie.

Se scursera multe luni, timp in care isi servi ciocolata in fiecare zi.

Dar intra din intamplare in niste vise cu feti frumosi. Totul incepu frumos. Si se termina brusc si rascolitor. Intra de data aceasta intr-un vis care unea toate visele si care nu mai avea sfarsit. Sentimentele grele erau asa de dense, ca o ceata care venea de pretutindeni si i se intalnea in suflet, incat uita si de morisca, si de ciocolata si de moarte si de tot.

Se scufunda usor, usor. Aproape ca nici nu mai visa. Aproape ca nici nu mai era. Intra intr-un vis adanc. Nici sunetele nu o mai deranjau, intra intr-o amorteala sora cu noaptea. Si din aceasta amorteala in care sufletul i se scurgea fasie cu fasie si se imprastia in toate directiile…. sau stai… nu se imprastia… ci el era deja imprastiat, doar ca acum realiza ea aceasta imprastiere. 

Brusc, un zgomot asurzitor ii sangera in ureche. Aluneca amortita in spatiul intuitiei si atunci o rascolira toate emotiile ca un vartej imens din care nu putea sa iasa, fiindca era pretutindeni. Incerca sa se dea abandonului ca sa faca vartejul sa dispara, dar nimic nu se intampla.

Renunta sa mai incerce, amorteala o cuprinse intr-o inclestare fara trecut si fara viitor. Se lasa prada inclestarii si aproape uita ca exista, dar durerea o tinea vie. Intr-o clipita un zgomot impletit in fasii rosii o invalui si brusc se opri si deschise ochii si vazu morisca, ce o privea cu o tristete eterna in ochi. Morisca avea 2 ochi si o gura tremuranda, care se zvarcolea sa graiasca. 

Privi stupefiata si isi intreba morisca: 'Cine esti tu, prietene? Si ce vrei sa-mi spui?' Ii spuse cu caldura din amorteala.

Morisca facu un effort sa vorbeasca, se lasa o tacere infioratoare, fata isi incorda toate simturile sa prinda orice sunet. Morisca ii sopti epuizata: ‘NU ESTI... IUBITA’

Nu esti iubita... Cuvintele i se sparsera in urechi si sangele ii siroia din suflet pe doua carari, pe calea lui 'NU' si pe calea moristii.

Morisca o toca neincetat.

Se trezi in stare de soc. O sclipire ciudata ii coplesi fata, inima i se deschise, durerile navalira afara ca si cum ar fi fost manate de zmei cu bombe de foc din urma. Corpul i se topi sub un potop de senzatii de frig, apoi senzatii de fiebinteala.

Nu esti iubita.... 'Cum n-am inteles pana acum? Morisca are dreptate... Nimic nu pare sa mearga. Toate visele cu feti frumosi se termina prost si repede.'

Dar nu numai visele cu feti frumosi. Se gandi la toate momentele in care nu s-a simtit iubita, la toti oamenii cu care a interactionat si care au avut ochii si sufletul ferecat intr-un spatiu al non-iubirii si al zbaterii.

Intr-o strafulgerare ii venira in cap toate momentele in care nu se simtise iubita, si brusc, ca un val plapand picara toate. Pica si morisca. O inghiti infinitul. Si o navalira toate momentele in care atatia oameni dragi ei, de cand era mica ii aratau atatea semne de iubire. Pana si straini, pe care ii vazuse o singura data. Se uita in ochii lor si vedea o mare de iubire.

Apoi prietenii ei, ploia de scantei care apare din cand in cand in jurul ei, te miri cand.

'Stai putin. Morisca trebuie ca e nebuna. Sau in cel mai rau caz eu sunt si nu sunt, sunt iubita si nu sunt iubita.'

Un sentiment de pace imensa o cuprinse si putu sa guste dintr-o iubire fara obiect care i se concentra in centrul fiintei si apasandu-i pieptul se revarsa intr-un jos/sus tragand-o intr-o topire infinita.  Se scufunda in ea insasi, intr-o cadere fara margini, o cadere in iubire.

Intr-un moment de neatentie, in care constienta ii scapa intr-un spatiu fara vise, paru ca adoarme, dar nu adormi si un sentimetn invadator o trezi. Ploaia de particule, miliardele de particule o invadara intr-un dans de pace, iubire si profunzime.

Pluti asa o vreme.... impacata, iubita, fericita. Si intr-un tarziu se trezi si sopti fara sa vrea: 'Ca sunt, sau nu sunt, sau amandoua, si de stiu sau nu stiu, cine sunt si de ce,  fie ca sunt iubita si fie ca nu, mananc sau nu mamanc ciocolata intr-o zi, aceasta iubire vine de pretutindeni si nu pare sa plece vreodata. Trebuie ca e natural. Imi inunda sufletul. Aceasta iubire imi sterge definirea spatiului, timpului, imi sterge fiinta, mi-o topeste in iubire. 

In toata aceasta topire, moristile si furtunile sunt niste ploi jalnice la periferia sufletului. Trebuie ca ele nu sunt naturale. Dispar in ceata, cum le iau la intrebari. 

Niciodata n-o sa imi mai cred moristile. 

AM