De cand prinsese morisca cu mata’n sac, cea care o tot arunca in stari si furtuni interioare fara margini, faptura cu ochi visatori prinse o stralucire ciudata, aproape ireala in ochi. Si de-atunci visele ei, cele pamantene, si cele din spatiul fara nume, nu se mai derulara niciodata la fel.
Ii era cumva ciuda ca nu putea sa-si
impartaseasca aceste vise la masa cu bere, plina cu prieteni, unul din visele
ei preferate. Nu putea, fiindca visele, la fel cum veneau in chip ciudat, erau
asa de incifrate incat pur si simplu nu suportau a fi turnate in cuvinte.
Oricat ar fi incercat, ele se evaporau in chip misterios.
Dar nu uita niciodata aceasta
biruire a moristii. Si devreme ce visele nu mai aveau suspansul niciunei
moristi furtunoase, incepu sa tanjeasca dupa alte vise unde putea sa
downloadeze in ea si prin ea acea intensitate pe care i-o dadusera acele
vartejuri fara capat.
Incepu asadar sa se ocupe cu
spargerea moristilor in oamenii cu chip, din marele vis pe care ei obisnuiau
sa-l numeasca viata. Asa putea sa viziteze in continuare acel spatiu de
“razboinic” din ea.
Se jelui o vreme din neputinta de a
vorbi in codul viselor cu prietenii din marele vis, cel cu case cu
acoperisurile ridicate spre cer, apoi se lasa pagubasa.
Sclipirea puternica misterioasa care
ii ramasese in ochi o purta catre alte lumi.
Nu numai sclipirea, ci si prietenii
ei, scanteile, acele fapturi care apareau de nicaieri in preajma ei, ori de
cate ori intra intr-un vis cu intensitate supranaturala.
Intr-una din zile, pe la orele 4,
avu o tresarire cu iz de mister, asa cum i se intampla deseori. Simti un soi de
amestecare, fuziune si complot intre prietenii scantei, si prietenii din marele
vis, care aveau mereu aceleasi fete. Se lasa purtata de unul dintre prietenii
scantei si cat ai zice peste, intra intr-un vis fascinant, fabulos de mare, un
vis care lega aproape toate fapturile cu chip, inclusiv prietenii ei cu fete
vesele.
Era un vis interconectat, cu liste
de prieteni, cu adaugare de prieteni, cu butoane de like si comunicare aproape
telepatica. Sau stai... nu era chiar telepatica… pare ca aceasta comunicare se
producea prin mecanisme complexe, care fusesera puse la cale de cele doua lumi,
lumea scanteilor si lumea acoperisurilor cu case ridicate catre cer.
Era un soi de complot, prin care
scanteile puteau mana mai usor fapturile cu chip catre bucurie.
Scanteia o mana catre un profil de
fata, un chip misterior, care avea un iz de
in_afara_timpului_si_spatiului_si_tuturor_viselor. Chipul emana prin ochi-i si
prin fata o putere irezistibila. Era, asa cum avea sa descopere, Razboinicul
ascuns sub masca noptii.
Intr-o strafulgerare, ii comunica
intentia de a avea o intrevedere. Se pregatea demult sa calatoreasca
intentionat intr-un vis. Era un vis frumos, in care revenea mereu si mereu, la
o gradina cu flori, acolo unde vasuse stelele apasandu-i pe umeri prima data.
Era visul in care se asternea mereu cu mama ei la cafele, langa gura sobei.
Ca-ntr-un facut, Razboinicul fu
prezent exact sa-i confirme intrevederea. Se scursera cateva alte vise si zile
cu pregatiri, culese niste sperante, indesa in tolba ceva putere magica, pe
care o chema din ochi sa-i inunde fiinta dezlantuita, apoi porni in calatorie.
Odata ajunsa la destinatie, zabovi
ceva la cafele in gradina cu flori cu mama ei, apoi se lansa in calatoria catre
lumi nebanuite, unde avea sa-l cunoasca pe Razboinic.
Ceva o chema catre el.
Din clipa in care il vazu, lumile se
impreunara, visele cazura toate in vazduh, o sclipire si o bucurie fara margini
ii puse stapanire pe chip si stiu atunci ca trebuie ca se mai vazusera in vreun
vis, de care ea nu-si aminteste. Doar calatorea de cand isi putea aduce aminte.
Deci… trebuie sa fi calatorit si inainte.
Conversatia incepu fara nicio
poticnire. Schimbara cateva politeturi naturale, asa cum se cadea in acel mare
vis in care revenea mereu si mereu, dar nu ramasera prea mult in acel spatiu.
La un semn nevazut, plecara impreuna
in vise comune. Mare ii fu surpriza sa vada ca razboinicul ii arata calea, iar
ea venea cu el in noi vise, fara sa stea pe ganduri. Dar si mai mare ii fu
surpriza cand vazu ca razboinicul o recunoaste in majoritatea viselor. Ba mai
mult decat atat, i se paru un mister de o frumusete covarsitoare, ca putu sa-i
vorbeasca in lumea viselor.
Calatorira un pic in vise, in jurul
viselor, le trasera intr-o parte, se uitara sub ele. El o invata niste chestii
care o fascinara peste masura.
El ii arata niste vise in care
avalansele de pe munti se dadeau in laturi, cum ai trage o cortina, iar muntele
ramas in urma isi purta linistit zapada pe el, ca pe un cojoc impasibil, parca
razandu-ti in nas si spunandu-ti: “Ce este? A fost o avalansa? Ti s-a
parut…”
Muntele asta… un mistocar care sta
pitit in multe vise si se face ca nu vede cand o faptura sare dintr-un vis in
altul, pe nesimtite. Acesti munti trebuie ca sunt pe felie cu prietenii scantei
si cu lumea de dincolo de vise… ca prea sunt nepasatori la toate ce le vad.
La un moment insa, fata avu o
tresarire si intelese instant. Cu toate moristile pe care ea le biruise si in
ea, si in altii, pana acum, cu toate calatoriile in care isi luase certificate
nescrise in lumea oamenilor cu chip, ea intelese fara tagada: el era mult mai
puternic decat ea.
Asta nu ar fi fost nicio problema,
daca ea nu i-ar fi vazut asa ca prin ceata moristile... El parea sa nu le dea
importanta. Era chiar in mijlocul uneia dintre ele. Dar puterea lui era
covarsitoare, incat aproape ca putea sa traga mii de moristi dupa el. De fapt
mii si zeci il tarau si se zbateau sa-l puna la pamant, insa nu puteau sa faca
asta. Moristile nu vorbeau lumea viselor lui. El era prea puternic penru
moristi.
Iar el vorbea graiul de dincolo de
vise.
„Hmm….“ il privi fata in ochi,
fascinanta, si-i spuse fara tagada: “Esti mult mai puternic decat mine. Cu o
singura calatorie de intentie manjita cu sclipirea aia fara margini din ochi
tai, ma poti face praf, ma poti pune la pamant. Dar nu mi-e frica. Sunt aici si
stau in neclintire. Ceva din adancuri ma face sa ma inclin in fata ta. Nu stiu
de unde-mi vine gandu asta, dar stiu ca tu imi esti un mare maestru, sub marele
vis.”
Fata stia insa ca in acest mare vis,
ea este vulnerabila si nu statu pe ganduri sa vorbeasca despre asta. Isi
calcula doar rece in minte ca doar si 1% din moristile lui, care ii suflau in
ceafa, daca ar fi atacat-o, ar fi facut-o praf.
Dar ea avea o cheie, de care el nu
stia inca. Ea avea acea siretenie cu care pacalea moristile. El, Razboinic
neinfricat, din toate visele si din toate timpurile, era fascinat sa tranteasca
moristile la pamant. Ea, insa, nu. Ea le pacalea: se dadea abandonului, si
moristile treceau prin ea ca un vant de iluzie.
Orele se scursera umpland spatiul de
o fascinatie din aceea din afara timpului si spatiului. In flux vorbeau, in
flux calatoreau, totul in jur era pus pe asteptare.
Intr-un rastimp, fata cu ochi
scanteietori puse ochii pe o morisca a razboinicului.
Era morisca lui
a_iubi_cu_pasiune_arzatoare, morisca pasiunii mistuitoare care mananca in
oameni neincetat si-i poarta ca o frunza in toate visele grele si-i rascoleste
ca o nemernica, fara sa le arate calea catre iubire.
Ii spuse intr-un rastimp
razboinicului: “Sunt aici, n-am stiut de ce, dar am intuit eu ca trebuie sa fie
un motiv… Iar acum… acum, io vad o morisca in tine… si ma mananca simturile rau
sa dau cu ea de pamant, prin neinfricare. Tu esti un etern suflet prieten al
meu. Dar stiu ce pericol ma paste. Daca fac asta, si daca cu asta o sa reusesc
sa-ti zgandar tie celelalte moristi, pe care le tragi taras si pe care nici nu
vreau sa le numesc…. lumea o sa se nasca si o sa dispara la loc, si nu stiu ce
urma mai ramane din ce a fost vreodata fata fara chip.
Daca iti pacalesc insa morisca si te
scap de ea… s-ar putea sa te scap pe tine, dar morisca sa reinvie si sa ne
lipeasca pe amandoi intr-o zbatere de pasiune inselatoare, in care un lucru e
clar: io n-am cum sa ies intreaga. Si sunt destul de fragmentata deja.
Razboinicului ii placeau provocarile
la fel de mult, cu mult mai mult chiar. Ba chiar simti nevoia sa-si arate o
mostra a puterii pe care o avea in el. Seara, dupa ce se despartira, fata merse
intr-una din casele dragi, in care poposea in marele vis, casa cu val-uri, si
se asternu intr-o odihna de pace ecstatica, asa cum facea adeseori – unul din
visele ei preferate. Fara niciun avertisment, odata se trezi cu un val de
energie, care ii invada chipul, fiinta, mintea, simturile. Era o energie
indescriptibil de placuta, o cadere in neantul placut, o energie care o cotropi
cu o putere aproape ireala. Nu mai intalnise o asemenea putere.
Intr-o clipita stiu ca este energia
Razboinicului si socul ii fu imens. Niciodata pana atunci nu mai intalnise un
calator prin vise mai abil decat ea. Sau mai bine zis, toti erau calatori prin
vise, dar habar n-aveau, si asta le rapea mult din putere. El o avertizase:
“Daca te lipesti de energia mea, ai incurcat-o. Si partea proasta e ca daca
stai prea mult in energia mea, asta se va intampla aproape inevitabil. Stia el
ce stie… faptura cu chip de om era puternic, si stia asta. Ma rog, cel putin pe
jumatate chip de om: el era om ziua si razboinic noaptea.
Fata stiu instinctiv ca nu are nicio
scapare si nu poate sa-i reziste, insa in toata fascinatia placerii enegiei
intense care o coplesi, stiind ca ea ascunde printre fuste morisca, intra
intr-o clipita intr-un abandon constient, aproape fara putere sa-i reziste
fortei. Insa ii sopti energiei, prin toate simturile, ca stie ca acea forta nu
vine din lumea de dincolo de vise, ci este forta pasiunii mistuitoare manjita
cu moristi. Si ca prin farmec, forta se evapora.
Lasase totusi o usoara crestatura in
faptura fara chip, iar ea stiu asta, si intelese ca va trebui sa fie foarte
atenta, fiindca daca o prinde pe picior gresit, nu numai ca nu vor putea
intelege, ea si razboinicul de ce scanteile i-au adus impreuna, dar risca sa-si
care toate moristile lui dupa ea.
Si de-abia se invatase cu raftul
plin de ciocolate si regula ei, de a servi ciocolata cu cafea in fiecare zi
plina de savoare. Nu vroia sa le piarda.
Sfarsitul partii a-II-a...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu