Toata aceasta
calatorie si regasire a celor doi razboinici fu peste masura de intensa si
intriganta. Faptura se intoarse insa, dupa ceva timp, in visul ei cu casa in
care florile sunt inflorite luni intregi, si in care avea sparturi in pereti,
prin care acel ceva de sub toate visele o tot vizita mereu si o incarca,
dandu-i puterea si sclipirea din ochi.
Intr-o zi, dupa
mai multe vise domoale, fata scobalti din nou intr-un vis plin de zbucium. Nu
mai era morisca pe care o cunoscuse si anihilase cu ceva timp in urma… problema
tocmai asta era. Desi acum spargea neincetat moristi in altii, nu prea mai avea
moristi in ea, dar nici prea multe sensuri. Si cumva, de pretutindeni, o
incolteau tot felul de schimonoseli de fapturi, ganduri, senzatii, care pareau
ca o iau peste picior, ii radeau in nas.
Nu moristi, nu
plictiseala, dar amorteala, amorteala asta din prea multa lupta o trantea la
pamant ca o taratura recurenta. Cel mai scarbos mister era ca nu putea sa
inteleaga ce face de tot intra in visele astea. Simtea ca e ceva mai profund,
catre care trebuie sa calatoreasca, dar nu reusea sa ajunga acolo.
Intr-o zi,
razboinicul cu masca noptii ii trimise cuvinte prin acele cutiute negre pe care
oamenii cu chip le strang in buzunare cu mult drag. Faptura ii prinse cuvintele
din zbor. Zabovira in ele ore in sir. Conversatia curgea mereu ca o apa venind
de nicaieri si de pretutindeni, aici cascade, aici paraise line, aici oceanul
si marea toata.
Cu sufletul
deschis si cu aceeasi fascinatie adanc infipta in sulfet de incredere totala,
dincolo de orice moristi, fata suspina intr-un timp si-i spuse: “Totul ar fi
fain si bine, tot mai mult ma bucura aceasta mare de vise… dar este ceata asta,
unele vise in care tot scobalt mereu si nici macar nu stiu ce caut acolo. Nici
macar nu stiu de caut ceva, insa pur si simplu pun stapanire pe mine, si nu mai
sunt OM. Chipul mi-e strain dintotdeauna, fiindca calatoresc in prea multe
vise, insa totusi… in visul asta mare… toti se poarta cu mine ca si cum as fi
om, iar eu nici nu pot sa fiu acolo cu totul, fiindca sunt scobaltata prin incetosenia
asta de vise grele.”
„Stai ca ma var
eu in visele tale un pic, sa vad ce-i pe-acolo... Imi dai voie?“
Fata fascinata:
„Cum? Tu in visele mele? Haha… Absolut, da! Sunt curioasa ca o pisica! Spune-mi,
ce vezi?!”
“Hmm.... vad o
gradina… acolo iti sunt radacinile… si apoi un suflet… wow…. toti acesti ani,
acest suflet a fost langa tine, a fost cam singurul cu adevarat conectat cu
tine in prima parte a visului mare…”
“Mama. Mai sa
fie... Cand spun io ca astelalti in visul asta in care ma nascui acu ceva ani
ma iubesc ei cum m-or iubi, dar nu ma simt. Cred ca sunt asa ca un fel de semn
de intrebare pentru ei, pe care nu indraznesc sa si-l puna.”
“Scuza-ma, sa
ies? Ce era aia? Curtea ta?”
“Glumesti?! Nu!
Mai colinda si spune-mi ce vezi! Da, in
ultimu‘ mare vis, m-am nascut la tara. O gradina mare si frumoasa.”
“Ce s-a
intamplat aici? Wow. Pe la douazeci
si-un pic… ai fost in cadere, totala. Wow! Cum ti-ai revenit din asta? Ce
turnura spectaculoasa…”
“Wow… Poti sa vezi
asta? Wow… Hehe… Habar n-am… Traiesc visele cu asa o intensitate de cand ma
stiu incat daca nu spuneai acum… aproape ca nici nu realizam pe deplin ca am
fost asa intr-o cadere…
Cum mi-am
revenit? Hmm… Dracu stie… Cred ca m-am lasat in cadere, pana am trecut dincolo
de cadere si m-am prins ca nici macar nu exista cadere. S-a speriat si aia cu
coasa de mine… ca i-am scuipat in fata adevarul: anume ca-i o iluzie desirata….
si si-a luat talpasita, proasta.”
“Hopa! Maiculita….
Ce-avem noi aici?...
Ba, tu ai 3 sparturi
in fortareata… 3 sparturi, prin care orice negura poate sa se catere in tine pana
in miezul inimii!”
“Ha? Nu, nu… N-are
cum, ma… eu doar sunt deschisa… asa trimit prin mine scanteile lumina aci in
visu asta mare si pacatos, cu oameni cu zbateri.”
“Ba! Las-o
dracu… fals. Scanteile trimit prin tine, prin toata fiinta ta. Sparturile
alea…. Alea sunt pentru… stii tu… nu pot sa le zic pe nume. Fiecare le dam alte
nume. Pe acolo pot ajunge catre tine intr-o clipita, pana in inima, toate
schimonoseniile pamantului.”
“Cu ce te ocupi
tu de obicei?”, intreba Razboinicul.
„Eh na.. pai nu
stii? Nu ti-am spus? Sparg moristi. Sunt spargator de moristi. Mi le-am spart
pe-ale mele... si-apoi negasind altceva mai bun de facut, am inceput sa sparg
moristi in altii. Se cam cauta treaba asta. Multe moristi… Multi oameni prinsi
in zbatere…”
“Aha. Si tu
faci asta cu 3 sparturi in fortareata? Care te lasa descoperita pana in
inima???? Pai nici nu ma mir ca scapi in vise cu cete negre asa de des!”
„Bai… ma lasi
fara cuvinte“, spuse fata uimita si usor contrariata.
„E vreo
problema, spune-mi, am intrat prea mult in visele tale? Stai ca ies. Scuza-ma.
Nu vreau sa-ti deranjez intimitatea.“
„Esti nebun? E
fascinant!“ Baga-te la loc! SI zi-mi mai departe!“
„Hmm... ok. Dar
spune-mi, la urmatoarea calatorie in tine, ce vrei sa fac, daca vad ceva, asa
ca sparturile alea? Sa le las asa? Sa-ti spun de ele? Sau sa le repar, direct?
“Glumesti, nu?
Repara-le, ba! Normal! Crezi ca daca am pacalit-o p-aia cu coasa pe la 20 si
ceva de ani… mi se rupe mie de 3 sparturi… sau ca-mi invadezi tu intimitatea.
Is pe felie cu seful cel mare, ala de dincolo de toate visele. Nu mi-e frica,
ma, de nimic! Niste iluzii expirate si sparturile astea… Cu ce m-or fi prostit
pe mine sa cred in ele… aia nu stiu…
Repara tot ce prinzi!”
“Bine. Ah, si-asa
aveam un chef nebun sa dau cu niste balauri de pamant.“
Incheiara
conversatia din cutiile cu comunicare aproape telepatica, alea ce le poarta
oamenii in buzunare, iar fata se asternu sa se odihneasca putin, socata si contrariata
de tot ce aflase.
Brusc, o durere
adanca ii inclesta pieptul. Stiu atunci intuitiv ca razboinicul se lupta cu
sparturile. Asa ca faptura cu ochi scanteietori se adanci imediat intr-o transa
adanca, unul din visele ei preferate. Si se adauga si ea Razboinicului: ea lupta
prin pasivitate si abandon. Iar acum, ca aflase de sparturi, nu mai aveau nicio
scapare, nenorocitele. Inclestarea de forte care urma o simtii in fiecare
celula. O apasare o duse intr-un spatiu in care amorti intr-un soi de asteptare.
Apoi, pace…
Fata era
coplesita de intensitatea acestei discutii si acestor dezvaluiri. Si invaluita
in pace, o fura somnul.
Soarele apuse,
rasari, faptura se trezi si gusta o dimineata asa cum nu credea ca-i este data
sa simta: nicio urma de sensibilitatea exagerata care o pocnea cand ii era
lumea mai draga, nici o palpaiala de vise grele asa cum se intamplase inainte…
O putere din care nu mai gustase o inconjura din toate partile. Se simti ca-n
palma lui dumnezeu. O cuprinse o pace dulce, inmuiata in putere si protectie.
“Bai, ce minune
fu asta?!” Isi stranse Razboinicul ei
drag la piept in gand si-i trimise din toata inima ei o mare de lumina si
iubire. De atunci, de cate ori se bucura de noua ei pace, protectie si
renastere, i se innodau lacrimile la poalele sufletului si prin inima si din
inima i se revarsau oceane de recunostinta si iubire. El o salvase. Inca o data…
“Bai
razboinicule, tu imprastii cu miracole in jur! Pot sa te iau in tolba cand merg
io sa sparg moristi in oameni, te rog? Cred ca facem o echipa lu_minunata.” ;)
isi vorbi fata ca siesi…
De atunci faptura
fara chip ii trimise Razboinicului mereu si mereu valuri de lumina, din acelea
inmuiate in iubirea fara de incepu si fara de sfarsit, cea de dincolo de vise. El
era intr-adevar un maestru protector al ei. Si ei erau intr-adevar suflete
etern_prietene.
Sparturile
trebuie ca disparusera. Fiindca faptura fara chip niciodata nu mai fu trantita
la pamant. Zbateri, da, vise grele, da, moristi.. spargea tot mai multe. Dar
niciodata nu mai fu cu adevarat trantita la pamant.
Mare minune
visul asta domne. Pacat ca miracolele se petrec pe nesimtite si ca nu pot fi
rostite decat in grai de poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu