In cadere libera dincolo de cadere. Razboinicul Noptii. Si cele 3 Sparturi in Fortareata. (partea a III-a)

Toata aceasta calatorie si regasire a celor doi razboinici fu peste masura de intensa si intriganta. Faptura se intoarse insa, dupa ceva timp, in visul ei cu casa in care florile sunt inflorite luni intregi, si in care avea sparturi in pereti, prin care acel ceva de sub toate visele o tot vizita mereu si o incarca, dandu-i puterea si sclipirea din ochi.

Intr-o zi, dupa mai multe vise domoale, fata scobalti din nou intr-un vis plin de zbucium. Nu mai era morisca pe care o cunoscuse si anihilase cu ceva timp in urma… problema tocmai asta era. Desi acum spargea neincetat moristi in altii, nu prea mai avea moristi in ea, dar nici prea multe sensuri. Si cumva, de pretutindeni, o incolteau tot felul de schimonoseli de fapturi, ganduri, senzatii, care pareau ca o iau peste picior, ii radeau in nas. 

Nu moristi, nu plictiseala, dar amorteala, amorteala asta din prea multa lupta o trantea la pamant ca o taratura recurenta. Cel mai scarbos mister era ca nu putea sa inteleaga ce face de tot intra in visele astea. Simtea ca e ceva mai profund, catre care trebuie sa calatoreasca, dar nu reusea sa ajunga acolo. 

Intr-o zi, razboinicul cu masca noptii ii trimise cuvinte prin acele cutiute negre pe care oamenii cu chip le strang in buzunare cu mult drag. Faptura ii prinse cuvintele din zbor. Zabovira in ele ore in sir. Conversatia curgea mereu ca o apa venind de nicaieri si de pretutindeni, aici cascade, aici paraise line, aici oceanul si marea toata.

Cu sufletul deschis si cu aceeasi fascinatie adanc infipta in sulfet de incredere totala, dincolo de orice moristi, fata suspina intr-un timp si-i spuse: “Totul ar fi fain si bine, tot mai mult ma bucura aceasta mare de vise… dar este ceata asta, unele vise in care tot scobalt mereu si nici macar nu stiu ce caut acolo. Nici macar nu stiu de caut ceva, insa pur si simplu pun stapanire pe mine, si nu mai sunt OM. Chipul mi-e strain dintotdeauna, fiindca calatoresc in prea multe vise, insa totusi… in visul asta mare… toti se poarta cu mine ca si cum as fi om, iar eu nici nu pot sa fiu acolo cu totul, fiindca sunt scobaltata prin incetosenia asta de vise grele.”

„Stai ca ma var eu in visele tale un pic, sa vad ce-i pe-acolo... Imi dai voie?“

Fata fascinata: „Cum? Tu in visele mele? Haha… Absolut, da! Sunt curioasa ca o pisica! Spune-mi, ce vezi?!” 

“Hmm.... vad o gradina… acolo iti sunt radacinile… si apoi un suflet… wow…. toti acesti ani, acest suflet a fost langa tine, a fost cam singurul cu adevarat conectat cu tine in prima parte a visului mare…” 

“Mama. Mai sa fie... Cand spun io ca astelalti in visul asta in care ma nascui acu ceva ani ma iubesc ei cum m-or iubi, dar nu ma simt. Cred ca sunt asa ca un fel de semn de intrebare pentru ei, pe care nu indraznesc sa si-l puna.”

“Scuza-ma, sa ies? Ce era aia? Curtea ta?”

“Glumesti?! Nu! Mai colinda si spune-mi ce vezi!  Da, in ultimu‘ mare vis, m-am nascut la tara. O gradina mare si frumoasa.”

“Ce s-a intamplat aici? Wow.  Pe la douazeci si-un pic… ai fost in cadere, totala. Wow! Cum ti-ai revenit din asta? Ce turnura spectaculoasa…”

“Wow… Poti sa vezi asta? Wow… Hehe… Habar n-am… Traiesc visele cu asa o intensitate de cand ma stiu incat daca nu spuneai acum… aproape ca nici nu realizam pe deplin ca am fost asa intr-o cadere… 

Cum mi-am revenit? Hmm… Dracu stie… Cred ca m-am lasat in cadere, pana am trecut dincolo de cadere si m-am prins ca nici macar nu exista cadere. S-a speriat si aia cu coasa de mine… ca i-am scuipat in fata adevarul: anume ca-i o iluzie desirata…. si si-a luat talpasita, proasta.”

“Hopa! Maiculita…. Ce-avem noi aici?...

Ba, tu ai 3 sparturi in fortareata… 3 sparturi, prin care orice negura poate sa se catere in tine pana in miezul inimii!”

“Ha? Nu, nu… N-are cum, ma… eu doar sunt deschisa… asa trimit prin mine scanteile lumina aci in visu asta mare si pacatos, cu oameni cu zbateri.”

“Ba! Las-o dracu… fals. Scanteile trimit prin tine, prin toata fiinta ta. Sparturile alea…. Alea sunt pentru… stii tu… nu pot sa le zic pe nume. Fiecare le dam alte nume. Pe acolo pot ajunge catre tine intr-o clipita, pana in inima, toate schimonoseniile pamantului.”

“Cu ce te ocupi tu de obicei?”, intreba Razboinicul.

„Eh na.. pai nu stii? Nu ti-am spus? Sparg moristi. Sunt spargator de moristi. Mi le-am spart pe-ale mele... si-apoi negasind altceva mai bun de facut, am inceput sa sparg moristi in altii. Se cam cauta treaba asta. Multe moristi… Multi oameni prinsi in zbatere…”

“Aha. Si tu faci asta cu 3 sparturi in fortareata? Care te lasa descoperita pana in inima???? Pai nici nu ma mir ca scapi in vise cu cete negre asa de des!”

„Bai… ma lasi fara cuvinte“, spuse fata uimita si usor contrariata.

„E vreo problema, spune-mi, am intrat prea mult in visele tale? Stai ca ies. Scuza-ma. Nu vreau sa-ti deranjez intimitatea.“ 

„Esti nebun? E fascinant!“ Baga-te la loc! SI zi-mi mai departe!“

„Hmm... ok. Dar spune-mi, la urmatoarea calatorie in tine, ce vrei sa fac, daca vad ceva, asa ca sparturile alea? Sa le las asa? Sa-ti spun de ele? Sau sa le repar, direct?

“Glumesti, nu? Repara-le, ba! Normal! Crezi ca daca am pacalit-o p-aia cu coasa pe la 20 si ceva de ani… mi se rupe mie de 3 sparturi… sau ca-mi invadezi tu intimitatea. Is pe felie cu seful cel mare, ala de dincolo de toate visele. Nu mi-e frica, ma, de nimic! Niste iluzii expirate si sparturile astea… Cu ce m-or fi prostit pe mine sa cred in ele… aia nu stiu… 

Repara tot ce prinzi!”

“Bine. Ah, si-asa aveam un chef nebun sa dau cu niste balauri de pamant.“ 

Incheiara conversatia din cutiile cu comunicare aproape telepatica, alea ce le poarta oamenii in buzunare, iar fata se asternu sa se odihneasca putin, socata si contrariata de tot ce aflase.

Brusc, o durere adanca ii inclesta pieptul. Stiu atunci intuitiv ca razboinicul se lupta cu sparturile. Asa ca faptura cu ochi scanteietori se adanci imediat intr-o transa adanca, unul din visele ei preferate. Si se adauga si ea Razboinicului: ea lupta prin pasivitate si abandon. Iar acum, ca aflase de sparturi, nu mai aveau nicio scapare, nenorocitele. Inclestarea de forte care urma o simtii in fiecare celula. O apasare o duse intr-un spatiu in care amorti intr-un soi de asteptare. Apoi, pace…

Fata era coplesita de intensitatea acestei discutii si acestor dezvaluiri. Si invaluita in pace, o fura somnul.

Soarele apuse, rasari, faptura se trezi si gusta o dimineata asa cum nu credea ca-i este data sa simta: nicio urma de sensibilitatea exagerata care o pocnea cand ii era lumea mai draga, nici o palpaiala de vise grele asa cum se intamplase inainte… O putere din care nu mai gustase o inconjura din toate partile. Se simti ca-n palma lui dumnezeu. O cuprinse o pace dulce, inmuiata in putere si protectie. 

“Bai, ce minune fu asta?!”  Isi stranse Razboinicul ei drag la piept in gand si-i trimise din toata inima ei o mare de lumina si iubire. De atunci, de cate ori se bucura de noua ei pace, protectie si renastere, i se innodau lacrimile la poalele sufletului si prin inima si din inima i se revarsau oceane de recunostinta si iubire. El o salvase. Inca o data…

“Bai razboinicule, tu imprastii cu miracole in jur! Pot sa te iau in tolba cand merg io sa sparg moristi in oameni, te rog? Cred ca facem o echipa lu_minunata.” ;) isi vorbi fata ca siesi…

De atunci faptura fara chip ii trimise Razboinicului mereu si mereu valuri de lumina, din acelea inmuiate in iubirea fara de incepu si fara de sfarsit, cea de dincolo de vise. El era intr-adevar un maestru protector al ei. Si ei erau intr-adevar suflete etern_prietene.

Sparturile trebuie ca disparusera. Fiindca faptura fara chip niciodata nu mai fu trantita la pamant. Zbateri, da, vise grele, da, moristi.. spargea tot mai multe. Dar niciodata nu mai fu cu adevarat trantita la pamant.

Mare minune visul asta domne. Pacat ca miracolele se petrec pe nesimtite si ca nu pot fi rostite decat in grai de poveste.

Morisca pasiunii mistuitoare. Razboinicul Noptii. Si cele 3 Sparturi in Fortareata. (partea a-II-a)

De cand prinsese morisca cu mata’n sac, cea care o tot arunca in stari si furtuni interioare fara margini, faptura cu ochi visatori prinse o stralucire ciudata, aproape ireala in ochi. Si de-atunci visele ei, cele pamantene, si cele din spatiul fara nume, nu se mai derulara niciodata la fel.

Ii era cumva ciuda ca nu putea sa-si impartaseasca aceste vise la masa cu bere, plina cu prieteni, unul din visele ei preferate. Nu putea, fiindca visele, la fel cum veneau in chip ciudat, erau asa de incifrate incat pur si simplu nu suportau a fi turnate in cuvinte. Oricat ar fi incercat, ele se evaporau in chip misterios.

Dar nu uita niciodata aceasta biruire a moristii. Si devreme ce visele nu mai aveau suspansul niciunei moristi furtunoase, incepu sa tanjeasca dupa alte vise unde putea sa downloadeze in ea si prin ea acea intensitate pe care i-o dadusera acele vartejuri fara capat.

Incepu asadar sa se ocupe cu spargerea moristilor in oamenii cu chip, din marele vis pe care ei obisnuiau sa-l numeasca viata. Asa putea sa viziteze in continuare acel spatiu de “razboinic” din ea.

Se jelui o vreme din neputinta de a vorbi in codul viselor cu prietenii din marele vis, cel cu case cu acoperisurile ridicate spre cer, apoi se lasa pagubasa. 

Sclipirea puternica misterioasa care ii ramasese in ochi o purta catre alte lumi.

Nu numai sclipirea, ci si prietenii ei, scanteile, acele fapturi care apareau de nicaieri in preajma ei, ori de cate ori intra intr-un vis cu intensitate supranaturala.

Intr-una din zile, pe la orele 4, avu o tresarire cu iz de mister, asa cum i se intampla deseori. Simti un soi de amestecare, fuziune si complot intre prietenii scantei, si prietenii din marele vis, care aveau mereu aceleasi fete. Se lasa purtata de unul dintre prietenii scantei si cat ai zice peste, intra intr-un vis fascinant, fabulos de mare, un vis care lega aproape toate fapturile cu chip, inclusiv prietenii ei cu fete vesele.

Era un vis interconectat, cu liste de prieteni, cu adaugare de prieteni, cu butoane de like si comunicare aproape telepatica. Sau stai... nu era chiar telepatica… pare ca aceasta comunicare se producea prin mecanisme complexe, care fusesera puse la cale de cele doua lumi, lumea scanteilor si lumea acoperisurilor cu case ridicate catre cer.

Era un soi de complot, prin care scanteile puteau mana mai usor fapturile cu chip catre bucurie.

Scanteia o mana catre un profil de fata, un chip misterior, care avea un iz de in_afara_timpului_si_spatiului_si_tuturor_viselor. Chipul emana prin ochi-i si prin fata o putere irezistibila. Era, asa cum avea sa descopere, Razboinicul ascuns sub masca noptii.

Intr-o strafulgerare, ii comunica intentia de a avea o intrevedere. Se pregatea demult sa calatoreasca intentionat intr-un vis. Era un vis frumos, in care revenea mereu si mereu, la o gradina cu flori, acolo unde vasuse stelele apasandu-i pe umeri prima data. Era visul in care se asternea mereu cu mama ei la cafele, langa gura sobei.

Ca-ntr-un facut, Razboinicul fu prezent exact sa-i confirme intrevederea. Se scursera cateva alte vise si zile cu pregatiri, culese niste sperante, indesa in tolba ceva putere magica, pe care o chema din ochi sa-i inunde fiinta dezlantuita, apoi porni in calatorie.

Odata ajunsa la destinatie, zabovi ceva la cafele in gradina cu flori cu mama ei, apoi se lansa in calatoria catre lumi nebanuite, unde avea sa-l cunoasca pe Razboinic. 

Ceva o chema catre el.

Din clipa in care il vazu, lumile se impreunara, visele cazura toate in vazduh, o sclipire si o bucurie fara margini ii puse stapanire pe chip si stiu atunci ca trebuie ca se mai vazusera in vreun vis, de care ea nu-si aminteste. Doar calatorea de cand isi putea aduce aminte. Deci… trebuie sa fi calatorit si inainte.

Conversatia incepu fara nicio poticnire. Schimbara cateva politeturi naturale, asa cum se cadea in acel mare vis in care revenea mereu si mereu, dar nu ramasera prea mult in acel spatiu.

La un semn nevazut, plecara impreuna in vise comune. Mare ii fu surpriza sa vada ca razboinicul ii arata calea, iar ea venea cu el in noi vise, fara sa stea pe ganduri. Dar si mai mare ii fu surpriza cand vazu ca razboinicul o recunoaste in majoritatea viselor. Ba mai mult decat atat, i se paru un mister de o frumusete covarsitoare, ca putu sa-i vorbeasca in lumea viselor.

Calatorira un pic in vise, in jurul viselor, le trasera intr-o parte, se uitara sub ele. El o invata niste chestii care o fascinara peste masura. 

El ii arata niste vise in care avalansele de pe munti se dadeau in laturi, cum ai trage o cortina, iar muntele ramas in urma isi purta linistit zapada pe el, ca pe un cojoc impasibil, parca razandu-ti in nas si spunandu-ti: “Ce este? A fost o avalansa? Ti s-a parut…” 

Muntele asta… un mistocar care sta pitit in multe vise si se face ca nu vede cand o faptura sare dintr-un vis in altul, pe nesimtite. Acesti munti trebuie ca sunt pe felie cu prietenii scantei si cu lumea de dincolo de vise… ca prea sunt nepasatori la toate ce le vad.

La un moment insa, fata avu o tresarire si intelese instant. Cu toate moristile pe care ea le biruise si in ea, si in altii, pana acum, cu toate calatoriile in care isi luase certificate nescrise in lumea oamenilor cu chip, ea intelese fara tagada: el era mult mai puternic decat ea. 

Asta nu ar fi fost nicio problema, daca ea nu i-ar fi vazut asa ca prin ceata moristile... El parea sa nu le dea importanta. Era chiar in mijlocul uneia dintre ele. Dar puterea lui era covarsitoare, incat aproape ca putea sa traga mii de moristi dupa el. De fapt mii si zeci il tarau si se zbateau sa-l puna la pamant, insa nu puteau sa faca asta. Moristile nu vorbeau lumea viselor lui. El era prea puternic penru moristi. 

Iar el vorbea graiul de dincolo de vise.

„Hmm….“ il privi fata in ochi, fascinanta, si-i spuse fara tagada: “Esti mult mai puternic decat mine. Cu o singura calatorie de intentie manjita cu sclipirea aia fara margini din ochi tai, ma poti face praf, ma poti pune la pamant. Dar nu mi-e frica. Sunt aici si stau in neclintire. Ceva din adancuri ma face sa ma inclin in fata ta. Nu stiu de unde-mi vine gandu asta, dar stiu ca tu imi esti un mare maestru, sub marele vis.” 

Fata stia insa ca in acest mare vis, ea este vulnerabila si nu statu pe ganduri sa vorbeasca despre asta. Isi calcula doar rece in minte ca doar si 1% din moristile lui, care ii suflau in ceafa, daca ar fi atacat-o, ar fi facut-o praf.

Dar ea avea o cheie, de care el nu stia inca. Ea avea acea siretenie cu care pacalea moristile. El, Razboinic neinfricat, din toate visele si din toate timpurile, era fascinat sa tranteasca moristile la pamant. Ea, insa, nu. Ea le pacalea: se dadea abandonului, si moristile treceau prin ea ca un vant de iluzie.

Orele se scursera umpland spatiul de o fascinatie din aceea din afara timpului si spatiului. In flux vorbeau, in flux calatoreau, totul in jur era pus pe asteptare. 

Intr-un rastimp, fata cu ochi scanteietori puse ochii pe o morisca a razboinicului.

Era morisca lui a_iubi_cu_pasiune_arzatoare, morisca pasiunii mistuitoare care mananca in oameni neincetat si-i poarta ca o frunza in toate visele grele si-i rascoleste ca o nemernica, fara sa le arate calea catre iubire.

Ii spuse intr-un rastimp razboinicului: “Sunt aici, n-am stiut de ce, dar am intuit eu ca trebuie sa fie un motiv… Iar acum… acum, io vad o morisca in tine… si ma mananca simturile rau sa dau cu ea de pamant, prin neinfricare. Tu esti un etern suflet prieten al meu. Dar stiu ce pericol ma paste. Daca fac asta, si daca cu asta o sa reusesc sa-ti zgandar tie celelalte moristi, pe care le tragi taras si pe care nici nu vreau sa le numesc…. lumea o sa se nasca si o sa dispara la loc, si nu stiu ce urma mai ramane din ce a fost vreodata fata fara chip. 

Daca iti pacalesc insa morisca si te scap de ea… s-ar putea sa te scap pe tine, dar morisca sa reinvie si sa ne lipeasca pe amandoi intr-o zbatere de pasiune inselatoare, in care un lucru e clar: io n-am cum sa ies intreaga. Si sunt destul de fragmentata deja.

Razboinicului ii placeau provocarile la fel de mult, cu mult mai mult chiar. Ba chiar simti nevoia sa-si arate o mostra a puterii pe care o avea in el. Seara, dupa ce se despartira, fata merse intr-una din casele dragi, in care poposea in marele vis, casa cu val-uri, si se asternu intr-o odihna de pace ecstatica, asa cum facea adeseori – unul din visele ei preferate. Fara niciun avertisment, odata se trezi cu un val de energie, care ii invada chipul, fiinta, mintea, simturile. Era o energie indescriptibil de placuta, o cadere in neantul placut, o energie care o cotropi cu o putere aproape ireala. Nu mai intalnise o asemenea putere.

Intr-o clipita stiu ca este energia Razboinicului si socul ii fu imens. Niciodata pana atunci nu mai intalnise un calator prin vise mai abil decat ea. Sau mai bine zis, toti erau calatori prin vise, dar habar n-aveau, si asta le rapea mult din putere. El o avertizase: “Daca te lipesti de energia mea, ai incurcat-o. Si partea proasta e ca daca stai prea mult in energia mea, asta se va intampla aproape inevitabil. Stia el ce stie… faptura cu chip de om era puternic, si stia asta. Ma rog, cel putin pe jumatate chip de om: el era om ziua si razboinic noaptea.

Fata stiu instinctiv ca nu are nicio scapare si nu poate sa-i reziste, insa in toata fascinatia placerii enegiei intense care o coplesi, stiind ca ea ascunde printre fuste morisca, intra intr-o clipita intr-un abandon constient, aproape fara putere sa-i reziste fortei. Insa ii sopti energiei, prin toate simturile, ca stie ca acea forta nu vine din lumea de dincolo de vise, ci este forta pasiunii mistuitoare manjita cu moristi. Si ca prin farmec, forta se evapora.

Lasase totusi o usoara crestatura in faptura fara chip, iar ea stiu asta, si intelese ca va trebui sa fie foarte atenta, fiindca daca o prinde pe picior gresit, nu numai ca nu vor putea intelege, ea si razboinicul de ce scanteile i-au adus impreuna, dar risca sa-si care toate moristile lui dupa ea.

Si de-abia se invatase cu raftul plin de ciocolate si regula ei, de a servi ciocolata cu cafea in fiecare zi plina de savoare. Nu vroia sa le piarda.

Sfarsitul partii a-II-a...