De taina cu Mos Craciun care se plange ca e gata-gata sa fie dat jos din functie

Si-asta se plange, ma? Las’ ca stiu io… Daca doar se plange, inseamna ca doar se vaicareste, fara nicio intentie sa-si rezolve problema. Citii io in cartile de dezvoltare personala fortata si rasuflata. ;)

— Ia zi, ma, Mosule, care-i treaba?

— Offf… Pai uita-te si tu? Companii de logistica imi trebuiau mie acu? Cand io ar fi trebuit sa fiu cu sacu pe la cosuri sa vars daruri? Trecu Craciunu si nu-mi facui norma. Aia e. Si-acu ma ameninta conducerea ca ma da jos din post, daca nu remediez cumva situatia macar cu listele alea de dorinte de an nou, pe care oamenii si le fac.

— Companii de logistica? Mosule, te-ai ticnit? Ce companii de logistica?

— Pai uita-te si tu! Nu vezi ca-i plina Laponia de saci cu daruri nelivrate, ingramadite peste tot, mai ceva ca refugiatii din Germania… Imi trimisera pe cap ‘ai de la conducere o echipa de management de proiect... auzi… Cica sa facem ceva cu darurile astea, sa eliberam spatiul. Cui sa le dau io acu? Unde sa mi le bag?

Ma manca tare sa-i dau adresa mea, da tacui. Ma intriga povestea si continuai sa-l descos.

— Pai cum, ma, Mosule? Cum se ajunse intr-o asemenea situatie?

— Ho Ho Hoffff... Ma bruiati rau de tot voi pe mine! Imi vin continuu liste cu dorinte. Omu se-apuca in momente de claritate si cere si el, in sufletul lui. Si pe urma, n-apuca bine sa termine lista de dorinte, ca odata imi vine o comanda ferma lansata ca racheta, direct din sufletul lui: Hold! Pune pe pauza. Nu mai vreau, ma! Na! Nu mai vreau!  Nimic nu mai vreau! Si baga-ti darurile in cur! Ca m-am suparat. Milioane de astfel de ganduri vin catre mine.

Ce sa fac io cu toate listele astea acu’? Ca, iote: darurile erau pregatite; cum le cer oamenii, cum dau fuga instant, in sufletul lor, sa verific daca si le doresc cu adevarat, si daca raspunsul e ‘da’, jap: cadoul trece de urgenta la renisori sa-l impacheteze. Cadoul e deja acolo pregatit pentru ei de indata ce si l-au dorit din suflet si e un cadou destinat lor. Cum sa le sterg io lacrimile din suflet, acu? Ii indemn bine sa ceara, putini au mai ramas care mai vor sa ceara, si inca si mai putini cei care pot si stiu sa primeasca. Si se mai cred si virtuosi cand isi refuza daruri si dorinte.

Ma uit la el cu ochii mari si vad cum o lacrima fierbinte i se prelinge pe obraz si se aduna in barba alba. Cred ca listele alea i-au scos peri albi.

Ma teleportez intr-o secunda in momentul cand mi-am pus eu listele pe asteptari. Era acum cativa ani. Venisem din Romania, unde eram invatata sa castig mult, sa chletui mult, si sa am la sfarsitul lunii tot putin. Eram in valtoarea creditelor: imi luai casa, masina, vacante, toale, vai ce de toale. Si ma crezui minunea pamantului. Ieseam tot pe minus ca banii se sfarseau mai repede decat se sfarsea luna. Eram saraca, da aveam ditai salariu, casa pe credit, masina pe credit si semnaturi in coada stiloului sa fac credite cat cuprinde. Implinirea dorintelor se scurgea catre mine prin banca. Nici nu aflasem pe atunci de lista lu’ Mos Craciun.

Odata ajunsa in Germania, vazui cum e sa fi fost (daca si cu parca) sa n-am niciun credit, si nicio datorie sa pot sa ma misc liber, sa-mi iau si io anul ala de Sabat, parca asa i se spune… stii, sa fac nimic, sa ma descopar. Chestii firesti, pe care orice om ar trebui sa si le permita.

Dar imi luai avant si cu naravul de a face din orice provocare sau situatie negativa o oportunitate, imi spusei: ‘Ui’ ce posibilitate de transformare! Stai asa ca acu ma prinsei io: cheluim cu impulsul reclamelor, dam banii pe toate prostiile, ne luam case scumpe de care nici nu mai putem apoi sa ne bucuram de-atatea rate. Si ma pornii intr-un avant sa-mi transform viata. Eram pe vremea cand le stiam pe toate. Stiam si unde am gresit, si cum sa repar ce am gresit si stiam si cum o sa arate viata mea mai departe. (credeam io;)

Si cu avant incepui sa-mi dezleg multe dintre programarile interioare. Incepui sa fac exercitii: pornii prin magazine mai mult in vizita. Toale aveam gramada acasa, de n-aveam un’e sa le port. Zic: ‘Lasa tu, ca ma duc la shopping ca nimeni altul. Ma duc la rochicioare sa le vizitez ca la muzeu, sa vad daca rezist tentatiei de a cumpara. Si desfac io programarile ce mi le facura reclamele si propagandele de stil de viata pe card de credit’.

Se simtea foarte bine. Salutam rochite, salutam masinute, biciclete si cordelute si ma intorceam acasa fericita, deschideam sifonierele si vedeam ca AM deja, ma uitam in jur si apreciam tot confortul pe care il aveam deja.

Pornii apoi sa-mi scot la suprafata tiparele de cheltuit, de castigat bani, de numarat bani si vazui cum se scurgeau bani ca sa-mi creeze stari de bine. Zic: ‘Ui’ ma la ei… ce m-au pacalit!’ Incepui sa-mi astern toate dorintele ce credeam io ca pot sa ma duca sa-mi accesez o stare anume de bucurie sau fel si fel de placeri si pentru care stari credeam ca trebuie sa platesc. Si odata incepura sa-mi apara in minte toate starile frumoase pe care puteam sa le accesez fara bani: sa-mi savurez in gradina un ceai de vorba cu o prietena, sa ma plimb prin piete pline cu oameni, ca-mi place sa observ oamenii, sa fac bai de multime si sa ma catar in sufletul lor sa le citesc perspectivele, sa vad un film bun pe ecranul laptopului de pe site-urile piratate. Zile si nopti treceau, iar eu eram tot mai fericita fara sa cheltui bani pentru asta. Instalai cu o viteza uluitoare tipare de gestionare eficienta a resurselor financiare, tipare de rambursare a creditelor si marele tipar de a aprecia tot ce aveam deja si-mi bucura sufletul.

Fiindca ma prinsesem io... Treceau anii, ani in care castigam frumusel, si io tot nu strangeam niciun sfant. Tot ce luam, si cheltuiam.

Lasai la o parte cu totul bulshit-urile new age despre a renunta la toate placerile si a munci cu efort si indarjire ca sa faci bani si sa atingi obiective, de care te bucuri fix 10 minute cand le vezi implinite (cum ma bucurai io cand imi cuparai casa, si masina). Imi definii io filosofia mea si-ncepui sa traiesc dupa regulile si intuitia mea, si-mi gasii bucurii in dans, ceaiuri cu prieteni, documentare pe youtube despre toate subiectele care ma interesau si pe care le sorbeam cu mult mai intens decat m-as fi bucurat de placeri pe care inainte mi le cumparam cu gologani. Ma cufundai in meditatie frecvent si accesai si-acolo stari sublime gramada si fara niciun ban.

Intr-o zi insa, pe masura ce incepui sa inteleg cum e cu a primi, si cu abundenta si cu dorintele, dadui peste un exercitiu interesant. Simteam ca sunt pregatita din nou sa-mi implinesc dorinte multe si cu bani, insa fara sa ma lansez in tipare paguboase si stresante. Un exercitiu care sa ma tai si nu mai stiu sursa, da‘ daca mi-o aduc aminte vin si completez io si sursa, promit. ;)

Exercitiul suna cam asa: Intr-o stare de relaxare si deschidere (sau o stare de meditatie), imagineaza-ti o bancnota ( se sugera 1000 de eur. imi luai de 500 de eur, de 1000 mi se paru prea mult) si imagineaza-ti ca o cheltui in fiecare zi si a doua zi iar o ai la dispozitie.

Nu… ca-mi plac rau experimentele. Imi placu tare exercitiul asta. Zis si facut: m-apucai de treaba. Meditez de ceva ani deja si pot sa intru cat ai clipi in stari foarte profunde de relaxare, sau de transa, sau sa-mi accesez subconstientul unde ma iau la harta cu zmeii si tipare negative, sau sa intru in zona de dincolo de constient si subconstient, in zona sursa de unde venim si unde ne intoarcem toti. ‘Hehe… exercitiul asta cu bancnota de 500 trebuie ca e floare la ureche pentru mine’, imi spun io increzatoare.

Si start: luai bancnota si m-apucai de treaba. Prefirai asa in imaginatie niste scene cu magazine, cum ai da umerasele cu haine in sifonier unul dupa altul sa-ti cauti rochia preferata… Nimic. Iesii din magazine, ma bagai in evenimente si calatorii. Ma focusai sa aleg sa cumpar ceva... Nimic. Pauza. ‘Ma… Nu-i a buna… Ce-i asta?’

Ma uitai iar cu ochiu’ imaginatiei: ‘Ma, am banii aci? Am. 500 de Eur. Acu, sarcina de facut: sa cheltui 500 de eur.‘

Ma pornii iar. Zic ‚Stai asa, ca poate nu fura magazinele bune!‘ Ma strecurai pe rafturile cu cele mai frumoase rochicioare si pantofei de salsa. Nimic. Asa cum ma vezi si te vad, nu putui sa cheltui niciun sfant!

Ei dracie... ce-i asta? Cum pusei intrebarea, odata imi iesira la suprafata toate tiparele mele de gestionare eficienta a banilor, si cat de tare ma invatai io sa fiu fericita fara sa amestec banii in povestea asta.

Vai vai vai… Incepui sa vad poza clara. Tot binele are si un… ne-bine, o parte negativa. Toate tiparele mele de gestionare eficienta, ma invatara sa-mi gestionez bine resursele, insa ma invatara si sa-mi pun unele dorinte pe asteptare. In zadar ma chinuii sa cheltui 500 de eur pe rochite in exercitiul de imaginatie. Nu mai putui sa cheltui nici-un sfant. Nici macar in imaginatie. Nu putui si gata.

Incepui sa-mi aliniez asa ca soldatei diferitele posibilitati de a fi si tipare positive instalate, din care acum puteam sa aleg, tot asa cum as imbraca diferite costume in functie de eveniment.

o   Tiparul de cheltuit si facut pofte din abundenta, caruia acum i-am taiat din coada creditele;

o   Tiparul de gestionat finantele efficient, caruia ma hotarai sa-i atasez de-acum in frunte o masinarie de creat abundenta;

o   Tiparul de accesat stari sublime si fara niciun ban.

Dupa ce imi aranjai eu in interiorul meu aceste intelegeri, iesii din amintiri si povestiri si ma uitai la Mos Craciun, care dupa cum il cantarii asa din priviri, astepta tacticos sa-mi ies din povesti.

—Ma, Mosule? Urata treaba? Parca pe ce drum o apuci, peste tot ai si niste chestii care nu-ti convin. Mama ei de dualitate! Nu poate omu’ sa stea linistit doar cu Binele. Peste tot, tot Binele are si un ne-Bine. Spargi un tipar de programare mentala, instalezi altu pe care il crezi numa’ pozitiv si te trezesti ca acel tipar ti-a folosit eventual doar ca o faza sau ca trebuie sa mai instalezi si altu cu care sa-si faca echipa... Tu vezi ce calatorii facui io?

— Vad, vad, ca ma tinui dupa tine. Vazui tot!

— Pai si unde gresesc?

— Pai ce te deranjeaza? Si ia vezi si care ti-e dorinta, ca orice problemuta e legata de solutie prin firul dorintei. Ma intreba Mos Craciun tacticos.

'Io-te ma la el, sod Mosu, ia uite ce-mi raspunde el la intrebare cu intrebare. Ui’ la el, ma, ma baga in concepte de Trinitate vs. Dualitate: Problema-Dorinta-Solutie...' Ma gandii ca-mi paruse rau de el mai devreme vaicarindu-se ca o sa-si piarda locul de munca, dar acum il privii asa cu subinteles si-i soptii:

— Auzi ma Mosule, fii atent ca daca totusi te dau astia jos din post, am io o oportunitate, un job stii, pentru tine: Te faci Coach, ma! D-ala de intoarce oamenii pe toate fetele cu intrebari sa-i ajute sa se descopere. Ca intrebari stii sa pui, cu paru ala alb, pari destul de serios, si-n plus, lumea o sa se-mbulzeasca la tine la cabinet ca la balamuc cu charisma asta pe care o ai. Ba chiar si mai bine. Ce cabinet, in online ma, sa vezi tu ce cariera ai face in lumea online, mosule! Dai bine pe sticla. J

Ce ma deranjeaza?! Hmm.. eh.. nu prea ma mai deranjeaza chestii, in general, sau prea putine. Prea putini oameni ma mai scot din pepeni… Insa daca ar fi sa aleg acu ceva… Iote doua chestii:

Dorintele. Lumineaza-ma cu dorintele astea. Cum le alegem si cum le implinim?

Si creditele alea, care imi stau in coaste! Imi formai tipare comportamentale variate, pot sa castig mult si sa cheltui mult, pot sa catig putin si sa fiu foarte fericita si cu putin, insa imi vine asa lehamite pe semnaturile alea ce le mazgalii pe treij’ de ani si ma gandesc acum ca daca am chef sa stau in concediu 3 luni sau sa merg sa vad lumea, nu trebuie sa-mi procur bani doar pentru asta, ci trebuie sa-mi tot fac chita pentru rate, intelegi tu?

— Aha. Dorintele. Ce bine macar ca tu esti interesata sa afli. Sa vad cum oi convinge mai multi sa-nvete sa-si doreasca si sa isi vada dorintele implinite.

Hai sa incepem cu ratele. Zici ca ratele te deranjeaza... Ce simti tu cand te gandesti la bani si la rate?

— Simt asa ca ma ia cu turbarea cainelui de nervi, aia simt! Ma pacalira, derbedeii… Iar eu semnai cu avant si mai si zambii si multumii de umplui sucursala de multumiri. Cata dobanda si cum o crescura pe urma...

— Pai aia faci tu deseori. Multumesti cu naduf si pentru aeru’ pe care il respiri, de parca n-ar fi dreptul tau natural. Parca nu te-as cunoaste eu… Ce relatie e intre tine si ei? Ce raporturi sunt intre tine si banci?

— E, ce relatie... Ete asa cum semnai si intr-o scrisoare in care le cerui sa faca bine sa-mi miscoreze rata: de profunda indatorare!

— E, zi asa atunci! Vara-te tu in tiparul de indatorat atunci, si vezi ce-i cu el...

Ma uitai la el si intr-o clipita imi aparu clar in minte chichita din ecuatie pe care n-am inteles-o io ani de zile. Imi veni un zambet si un impuls de multumire si ma enervai si tacui.

Adevarat: bani faceam, da cum ii faceam, cum trebuia sa acopar datorii si credite. Pe care nu le mai aveam din prezent. Le aveam de cand ma luase pe sus avantu sa am casa mea, masina mea. Oricat de multi bani faceam, tot pe atat de indatorata eram.

Imi veni in minte si o istorioara pe care o citisem de curand. Un consultant care mi-e drag povesteste strategia pe care o aplica el pentru a se motiva: cumparand deja bunuri de mare valoare (ma gandesc io bine ca tot in rate) pe care mai apoi trebuie sa le plateasca. Ma gandii ca poate o fi descoperit si el ca mai sunt si alte cai. Imi paru rau de el. Si de mine cu creditele mele.

Ma gandii la milioanele de oameni cu datorii in banci. Nu fac ei bani? Sigur ca fac. Nu stiu sa primeasca? Ba bine ca nu. Normal ca stiu.

—  Ehe... Mos Craciun. Cat de clar ma limpezii acus: pai de cand ma stiu ma simt datoare. Si daca imi zambeste un om ma simt datoare. Corect. Cum sa dizolv io realitatea datoriilor in banci, daca in suflet am ditai tiparul de a ma simti datoare. Si probabil ca si sa ajung sa fac milioane. O sa fiu ca starurile alea, cu miliarde in cont, si datorii la banci tot de-atat, daca nu dizolv tiparul asta ce mi s-a cuibarit in minte.

Mi se perinda prin fata rand pe rand: cat de mult si-a dorit mama sa am tot ce-mi trebuie, sa fac cele mai bune scoli, sa merg sa vad lumea. Si indiferent ca a avut sau nu, tot ce-a avut a indesat in mine.

Si stupid lucru: in loc sa primesc din tot sufletul, primeam cu datorie. Cu gandul ca trebuie sa fac ceva inapoi. Cu gandul ca ii datorez ceva pentru toata consecventa de a-mi oferi o viata buna, scoli si excursii (ca sa ma motiveze sa-i scot note mari… era si smechera, n-ai treaba ;).

Vai, ce toanta am fost. Iote unde era domne’ o radacina a tiparului de datorii instalat in mine. Or mai fi si altele... iti dai seama... Oare cati dintre noi au datorii in banca, si credite pentru case, si cred ca problema e ca nu castiga suficienti bani, cand de fapt, problema e ca se simt datori in sufletul lor, si universul le canta-n struna, cum ar putea sa nu le cante: le da mai multe datorii.

— Ma, Mos Craciun, atat de toanta sa fiu eu... De ce n-am stiut, ma, io atunci sa primesc neconditionat?

Ba, Mosule… Toata viata m-am crezut desteapta. Acu’ ma uit la mine si simt ca uneori sunt proasta ca un bolovan.

— Pai da, ce sa-i faci?! Nu-i vina ta. Ca-s pe toate drumurile oameni care nu stiu sa primeasca neconditionat. De-aia unii se hotarasc sa nu mai primeasca deloc. Vii sa-i dai ceva, aproape te scuipa-n fata: ‘Ce vrei ma? Ce-mi dai? Precis vrei ceva in schimb? Pleaca de-aci!’

— Aha. Stiu io unu’! Stiu io unu, care ar fi in stare sa-si faca toate treburile singur, sa nu apeleze la nimeni. De al naibi ce e, ca sa nu primeasca. Isi face treburile pe ascuns. Se ascunde de prieteni, care sunt gata sa-l ajute cu drag. Are si el povestea lui, cu un tata – bunul samaritean – care a ajutat in stanga si-n dreapta si el a primit aproape nimic. Asa ca el, ca sa nu fie dezamagit, nu mai lasa pe nimeni sa-l ajute.

Si totusi am avut oameni in jur care m-ar fi invatat sa primesc daca eram deschisa.

Mintea mi se pravali departe, insa imi amintii ca si cum s-ar fi intamplat ieri: ma vazui in scoala generala. Un mod de a primi fara complexe si sentimente de indatorare, il vazui la fata unei profesoare foarte dragi mie. Eram in pauza, iesisem pe hol cu un pachet de biscuiti in brate si o intalnii. Invatata sa ofer din ce-i al meu, ii intinsei pachetul de biscuit sa se serveasca. Fata se uita la mine, imi zambi, lua pachetul si-mi multumi. Il lua tot, auzi! Fara nicio unda de datorie pe fata.

Una din primele mele lectii de a primi, fara sa te simti dator.

— Ehe… Radacina lui ‘a primi’ si ‘a oferi’ este mult mai adanc in voi decat crezi. Totul curge prin iubire in univers, imi sopti Mos Craciun, cum mi-ar spune cel mai de pret secret. Orice problemuta pe care o ai, e in esenta o cearta pe care o ai cu iubirea. Fiindca desi voi nu puteti sa pricepeti, tot universul e tesut pe un covor de iubire. Totul pleaca din si se intoarce in iubire.

Daca ai tupeul sa vezi ce-i in neregula cu capacitatea de ‘a primi’ a oamenilor, da o raita in sufletele lor sa vezi unde au blocata iubirea. Si ce ‘certuri’ si neimpacari au in sufletul lor cu universul lor dintai, parintii, din care ‘certuri’ isi pun ochelari de cai, isi croseteaza tipare mentale care se transforma in automatisme de gandire si de comportament si nu mai stiu sa primeasca deloc.

Copilul cand se naste are impresia (si el esentialmente nu se insala deloc) ca tot universul e la dispozitia lui sa-i indeplineasca toate dorintele.

Daca-i e foame, se pune pe chirai. Daca-i e sete, la fel, daca-l doare, plange de rupe pamantu. Si mama sau tata e mereu acolo sa-i satisfaca toate poftele si toate nevoile bebelusului.

Cam asa functioneaza si universul. Daca ai tupeul sa-i ceri cu inima deschisa si sincera tot ce ai nevoie, iti da tot.

Problema e ca parintii, asa cum au invatat si ei de la parintii lor si din mos stramos pana azi, cum se mareste un pic pruncul, incep sa-l disciplineze. Ba chiar se lauda la cunostinte si rude cu pruncul lor care e ascultator si cuminteeee de unde-l pui acolo sta.

Ai auzit de faza aia in dezvoltarea copiilor? Mari cercetatori si oameni cu titluri in educatie explica cu nasu’ pe sus parintilor, ca undeva pe la 2 ani, copilu’ e ca un ‘tiran’, pe care parintele trebuie sa il invete ca nu tot ce vrea el se indeplineste. Sa-i taie mofturile, stii?

Ei, acolo se instaleaza tipare de a respinge, de a nu primi, si cu asta incepe masinaria de dorit – omul – si cea de implinit dorinte – universul – sa iasa din alinierea naturala. Copilul incepe usor, usor sa perceapa orice respingere de orice fel si orice incercare de disciplinare din partea parintilor ca o respingere a iubirii. Simte ca nu mai primeste iubire asa cum are nevoie, sau cand are el chef.

Se ‘disciplineaza’ fortat, si creste cu capacitatea de a primi prinsa in menghina si intortocheata in tipare de iubire care nu-i de-ajuns sau nu e in felul in care are el nevoie.

Invata si el sa nu mai dea. Pai da... ca-i raman nervii aia de cand fu disciplinat fortat cand fu mic. Si cat il doare ca nu primeste tot ce vrea el, tot asa se infurie si nu mai are chef sa dea nici el.

Asta e o radacina. Sunt mai multe. Cam asa merg lucrurile din aproape in aproape.

Si io… din toata povestea asta… ma aleg cu liste de dorinte pictate in suflete care apoi sunt puse pe pauza. Omul este o masinarie sofisticata de dorinte, n-ai ce-i face. O masinarie foarte puternica. Insa la ce e-n lume acu, mai toate masinariile sunt blocate… aia e…

Ete acu ma pricopsii cu desagii astia de daruri si stau cu ele gramada, de nici nu mai stiu pe unde sa le indes. Imi trimisera pe cap companii de logistica, sa le organizam.

— Vezi ca s-au mutat fetele, prietenele mele, si au un ditai beciul, ma manca sa-i zic. Poti sa ne trimiti noua toate darurile alea de nu stii pe unde sa le bagi??

— Ehe... De-ar merge asa... Da nu merge. Omul trebuie sa isi doreasca, apoi trebuie sa isi mai si doreasca din tot sufletul. Sunt mutle asa zise ‚false dorinte‘ ale egoului, care sunt ca o abureala asa, niste himere, niste amagiri. Unii raman blocati mult timp in astfel de himere, pana fie sunt inspirati sa-si asculte vocea intuitiei si sa acceseze aspecte mai profunde din ei, fie sunt fortati de evenimente mai putin pozitive sa se cufunde mai adanc in ei si sa scoata la suprafata dorintele pure ale finite lor.

—  Pai ma, mosule, vrei sa-ti spun ca ii inteleg ma?! Majoritatea dintre noi alegem uneori sa ne bagam asa ca strutu cu capul in nisip. Fiindca de cele mai multe ori sunt tipare mentale, tare de character si alte ‘parjoale’ ce trebuie corectate, lucrate, de ti se ia… Perseverenta, rabdare, organizare… Te ia durerea de cap… Normal ca incepi s-o iei pe aratura. Si te duci cu ego-ul sau te blochezi si nu-ti mai doresti nimic.

—  Hmm, uneori ma intreb cum e sa fii om… De la mine de-aici se vad asa de simplu si clare lucrurile… Aprope ca sunt invidios, mi-as dori si eu sa gust experienta de a fi om. J

Apoi mai e si faptul ca trebuie sa se deschida sa primeasca, si pentru asta uneori mai e nevoie si de rabdare si incredere. Uneori e chiar dificil sa-ti dai seama care e diferenta cand esti amagit si cand trebuie sa fii rabdator. Insa intotdeauna in adancul sufletului tau stii in orice moment. Insa ce putini sunt cei care vor sa afle!

Uneori raspunsurile dorintelor sunt intr-adevar amagiri, fiindca tu ai impresia ca iti doresti lucrul ala, dar nu este ceea ce plinatatea fiintei tale vrea. Alteori, dorintele pure care iti sunt cuibarite in suflet sunt ale tale si indeplinite deja, insa trebuie sa ai capacitatea de deschidere, rabdare si perseverenta; sa fii mereu pregatit sa primesti acele daruri si dorinte implinite.

Dar daca la capitolul dorinte mai sunt ceva oameni care mai indraznesc sa viseze, sa isi doreasca si sa ceara, apoi la a primi si a sti cum sa primeasca.... foc si spuza... acolo e jale. Foarte putini.

— Aha! Ei mai Mosule, acum ma prind eu ce se batea cap in cap in literatura new age de dezvoltare fortata si personala, aia care urla sus si tare ca orice iti doresti, poti sa implinesti.

Acu inteleg. Fiindca fac abia acum legatura intre ce spui tu, despre dorintele pure si dorintele ego-ului si ceea ce povesteste Mooji cu haz, cand explica faptul ca omul, are uneori impresia ca poate sa indoaie realitatea cum vrea el, si pana la un anumit punct, unele dorinte pe care le are, face cum face si pare ca se indeplinesc, insa ca in esenta, un destin care este cumva format din niste linii directoare ii ghideaza viata, fiindca altfel, daca omul ar fi intr-adevar facut sa realizeze si sa manifeste tot ceea ce gandeste, atunci… s-ar alege praful.

—  Da, exact. Asa cum este el tesut din tipare si programari mentale, sociale, comportamentale (ceea ce e un fel de echivalent modern al termenului ‘destin’), omul de fapt trebuie sa aiba o singura grija: sa se dea laoparte din calea lui insusi, incat sa faca loc in realitatea lui celor mai elevate si mai pure dorinte pe care creatia i le-a pus in san.

— Pe care creatia i le-a pus in san??? Pai cum adica? Nu noi trebuie sa ne facem lista de dorinte?

— Ehe… asta fu demult, asta fu asa, cum sa spun eu, dupa intelegerea pe care o avuseram noi inainte. Cumva, ca si etapa, sau exercitiu amuzant, lista de dorinte poate sa fie folosita si acum, dar sa nu te astepti ca pui pe lista, si apoi se intampla lucruri, fiindca pandesc tiparele la gura sufletului si mintii sa te incurce sa nu manifesti acele dorinte, care oricum cand ajung pe o simpla lista de regula ajung ca o salata de false dorinte si pure dorinte.

Nu, lucrurile sunt mult mai simplu de-atat.

Omul are deja semanat in suflet dorintele pure corespunzatoare versiunii lui celei mai inalte, corespunzatoare planului lui de viata. Singurul lucru pe care il are de facut este sa deblocheze masinaria. Ea va sti apoi singura sa doreasca si sa indeplineasca, sa manifeste in realitate.

— Uaaaa... Asa de simplu? Imi place! Cum putem face Asta, Mosule?

— Ehe… povestim cand ma mai prinzi in urmatorul interviu, ca iote ma luai cu vorba si tre sa fiu pe faza acum, ca in ultima zi, in noaptea dintre ani si in primele zile ale anului ii prind p-astia cu gata sa-si faca lista de dorinte, si tre sa stau langa ei sa-i inspir. 

Insa cel mai important pas in deblocarea masinariei de dorit este:

Sa fii bun cu tine insuti. Apoi sa fii bun cu ceilalti. Apoi sa fii bun cu universul.

Cand esti bun cu tine, te asculti, te intelegi, te iei de mana iertator cand gresesti, iti daruiesti bucurii, faci lucrurile pe care le iubesti si iti aduc bucurie in viata, etc.

Cand esti bun cu ceilalti e si mai simplu de tinut minte: te comporti cu ei asa cum te-ai comporta cu tine insuti, cu intelegere, compasiune, rabdare, iubire, iertare, si multa fascinatie. Sunteti toti din acelasi aluat.

Cand esti bun cu universul, apreciezi toata frumusetea pe care ti-o asterne in cale la tot pasul, tot produsul masinariei de implinit dorinte.

Iar al doilea pas important este sa casti ochii la coincidentele care sunt bombardate catre voi in fiecare zi si la chestiile care ti se par iesite din comun, ca alea iti indruma calea! Interviu cu Mos Craciun?!... ;)

Sa ai un an nou, iar tu sa fii bun! Cu tine! Cu ceilalti. Cu universul.

Expansiune prin dans, ierburi parfumate, strafulgerari de iubire si statii de metrou

---Short Story. Ma rog… Short... Totul e relativ ;)---

--- Se savureaza si asorteaza perfect cu piesa asta ---

--- https://www.youtube.com/watch?v=VMp55KH_3wo ---

Ma suna B., ma intreaba ce mai fac, ce-am mai mesterit, n-am mai vorbit de juma‘ de an. Cum sa-i raspund io in doua cuvinte. Zic: ‘Ma B., de cand tot zici ca vii la dans acolo unde semnez io condica in fiecare marti… No hai… ca-i plin de femei frumoase, bauturi savuroase si se vede Alsterul de pe fereastra, cu apele sclipind de splendoarea cladirilor din centru. ‘

‘Pai eu nu stiu sa dansez :D‘, zice B.

‘Ei lasa, ca-mi fac io plinu’ si dansez pana ajungi tu… ca esti tot intarziat, si apoi stam la bar, bem un vin si ii "traim" p-astia care danseaza.

‘Ha?!’

‘Las’ ca vezi tu…’

Zis si facut. M-apuc de treaba. Rochita neagra cu volanase de danteluta, asa ca pentru salsa, pantofei rosii cu baretuta sa nu-mi scape din picioare cand uit de mine dansand, pletele in vant (aproape… imi prind cateva suvite lejer intr-o parte, ca altfel trebuie sa fie spatiu de unu pe unu in jurul meu pentru toate piruetele si invartelile in care ma las purtata), ruj rosu ca focu, inima pe sfert de tiganca la locul ei. Si pornesc. Imi pun o hainuta rosie care imi acopera genunchii  si imi mangaie simturile, asa ca sa-mi tina de cald pana pe ringul de dans si-o iau in pas de bucurie spre metrou.

Coborand scarile catre metrou mi-o ia sulfetul la vale rau de tot... Pluteste asa inaintea mea, in jurul meu, ma invaluieste si simt o euforie si un soi de adrenalina intr-o sfortare sublima sa-l tin la un loc, sa-l inghesui in mine. Timpul se opreste pe loc si respir toata bucuria oamenilor din jur. O respir… n-am ce-i face, fiindca, in ei, bucuria e suprimata de iluzia ‘realitatii cu problemute reale sau imaginare’, iar eu am un defect de fabricatie: simt tot ce suprima altii in jurul meu. Azi le simt bucuria.

Ajung, intru in cladire, imi las laoparte castile cu muzica mea de pe telefon. Pai da… le las laoparte, fiindca cum intru in cladirea imensa ma invadeaza inca de la parter miracolul. Miracolul muzicii care umple fiecare coltisor din cladire, care ma traspune intr-o avalansa de bucurie dinspre mine catre mine invaluind tot in jur.

Pasesc pe ring. Imi marchez frumos teritoriul: stiu deja care sunt cei mai buni dansatori si-i salut cu drag, bucuroasa ca-s si ei acolo in seara asta. B. imi scrie poticnit ca-ntarzie mult. ‘Eh… nu-i bai, eu am intrat deja intr-un spatiu fara timp, de-acum timpul curge in spirale de bucurie.‘ ii zic.

Unul din cei mai dragi colegi de salsa si un dansator exceptional, M. ma prinde de mana fix cand treceam pe langa el si-l salutam indreptandu-ma spre baie sa-mi aranzej floricelele din suflet. In par uitasem sa-mi pun, ca plecasem pe graba.

Se creeaza un spatiu de doi metri pe doi in jurul nostru, doi trei pasi pana la dans in sincron... si... lin, sublim... am intrat in transa dansului. Acum sunt in aer, ma prind cu intarziere asa... nu-mi trece prin cap daca ma prinde dupa ce m-a aruncat pe sus, ma las purtata de val si ma invadeaza miracolul sincronizarii in dans. Din cand in cand observ fetele zambitoare care se bucura de dansul nostru, dar se pierd rapid ca niste secunde explodate intr-o secunda vesnica.

Nu mai e nici dans, nici eu, nici el, e doar bucurie. Din toate partile, e bucurie si extaz care invaluie fiinta. A cui? Ei a cui… Fiinta si-atat. Fiinta din tot si din toate.

Ma trezesc din fiintare abia cand se incheie dansul si-o pornesc catre urmatoarea sectiune de bucurie. Unul din cei cativa dansatori foarte buni ma invita la dans. Observ ca dansam fix in fata unui cuplu de profesori de dans. Imi trece prin cap: ‘Oare cate greseli fac eu…?’ Dar gandul mi se evapora rapid cand partenerul de dans imi spune: ‘Stai linistita... daca te arunc in vreo pirueta, te prind eu, sa n-ai grija!’

Zic in gandul meu: ‚Sigur, sigur... ca ultima data cand m-ai prins la doua milisecunde dupa ce ma pravalisem pe podea... :D.‘ Eh… si de-ar fi sa mai rup in doua o pirueta intr-o cazatura eleganta, tot ma abandonez dansului.

Dansam pe ring exact la intrare, ma uit din cand in cand, oare B. pe unde e? Cam cat intarzie el azi? Dar apoi ma pierd repede in piruete si bucuria dansului. Fix cand aterizam (fara cazatura de data asta) il zaresc pe B. care isi facea intrarea cu personalitatea lui complexa, simpla, largita si expandata de atatea calatorii interioare printre, castele de clestar, balauri si floricele.

Zic in trecere: ‘Stai asa ca nu rup dansul asta la jumate. Acus vin…’

Ies din bucuria dansului si intru in bucuria relationarii cu unul din sufletele prietene care e atat de mult ca mine, ca discutiile noastre sunt ca o introspectie interioara a mea cu mine.

Ne luam bauturi, mer’em in locul de alaturi, ne selectam doua fotolii (alea cele mai primitoare) si ne asternem pe fumat si pe povestit.

‘Ce faci? Ma intreaba?’

‚Hehe… ce fac, ce nu fac, cum sa-ti povestesc eu acu’ comprimat, cert e ce simt… Ma invartesc in roluri. Azi sunt dansatoare, maine ajut la organizari de petreceri, pe urma scriu cu nesat ca-mi curge sufletul si simtirea pe dinafara si tre sa-l pun in forme, apoi imi astern planurile si strategiile ce mi le-am facut in ultimii ani pe hartie si ma uit stramb la ele. Pentru a mia oara, imi reactualizez sinele.’

‘Doar ca de data asta, nu mai tes franturi de adevaruri, ci dinspre tot si de pretutindeni imi suna un adevar clar in simtire.

Am predat controlul. Viata ma curge. Ma inunda. Ma insira si ma poarta mai bine decat as fi ales eu vreodata sa o fac din cele mai ‚sigure‘ si inflacarate perspective egotice.

Ma B., stii tu cum se vede existenta prin ochii mei? Ma, am incercat sa stau locului, sa ma astern intr-un tipar, sa fiu constanta si consecventa si disciplinata, sa fiu asa stii…. om normal, cum se asteapta lumea de la mine. Nu pot domne’ si pace. Mi-am dat drumu in expansiune, m-am aruncat in bucurie si-n flux si habar n-am daca am parasuta, dar plutesc pe sufletul universului care ma plimba cand lin cand zbuciumat, dar calatoria e fascinanta.

Ma admira omul asta. Intotdeauna m-a admirat, abia acum vad. Dar nu stie cat de mult il admir eu. Si nu stie ca admira in mine ce e si in el si inca poate nu-si da voie sa fie. Nu stie... nu... fiindca daca s-ar vedea prin ochii mei ar intelege instant minunea de suflet si om ce este. El nu stie ca exact complexitatea proprie pe care si-o respinge uneori, (cum o fac si eu) il face sa fie atat de simplu alteori si i-a facut sparturi in suflet pe unde viata a inceput sa il inunde.

‘Ma, e doispe.’, zic. Tre’ s-o tai spre casa… ca la 12:30 am ultima limuzina. El zice: ‘Pfua… si aveam si niste ‘miracole verzi aci cu mine’. Ba esti nebun... pa‘ unde sa le fumam? Aci nu se poate... Si nici pe-afara n-as sta sa ma minunez in frig de stari modificate de constienta.'

'Hai in Othmarschen. De cand n-am mai facut noi nopti albe. Acu lipseste F., prietena noastra dulce, dar ne descurcam noi si fara ea.

Zis si facut. Dar mai ales fumat.

De ani de zile de cand ‘cercai o data minunea verde, n-am mai tras mai mult de doua fumuri… Eram prea in control (credeam io) cu totul si m-am speriat tare cand minunea verde m-a scos odata de tot din control.

Dar de data asta, ne asternuram pe fumat asa ca si cum n-ar fi nici ieri si nici maine, aproape ca nici azi. Simt cum mi se pune asa un nod jumatate placut, jumatate inconfortabil undeva intre gat si stomac. Zice B.: ‘Ii dam cu ceai, ca cel mai bine merge cu ceai.’ ‘Ii dam cu ceai atunci: de soc, cu miere si lamaie. Natural ca si verziciunea asta cu miros inconfundabil. Lamaie din pomu meu de la Desa. Daca ma alfa mama cu ce servesc io lamaile astea dulci... ma mananca. Ei lasa… ca si-asa n-am reusit io sa-i exprim prea clar pan’ acu ce simt io cand fumez. Poate se prinde acu. :P

Intr-o clipita, ma pomenesc vorbind despre un subiect si apoi... pauza. Blanc. Ma trezesc sarind direct in alt subiect. Si apoi in altul. Il prind si pe el din zbor intr-un subiect, ne bufneste rasul, un ras care vine din fundul universului. Si apoi nimic. Si iar ne-apucam de taina. Taina... vorba-si vine. Jumatate de propozitie, pana ne prinde nimicul din nou, apoi rasul. Senzatia care ne invarteste dinspre ras, catre subiecte mereu in schimbare este ca exista un spatiu, un punct, in care ti se taie filmu’ intr-un fel sublim, un blanc, prezenta si-atat. Tort de verziciuni: subiect, blanc, ras. Subiect, blanc, prezenta, ras.

Zic: ‘Ba, tu nebunule…  Abia acu ma prind io, ma, ce-i cu treaba asta… Fii tu atent: daca eu cu toate aspectele, starile si momentele din viata mea as fi o roata imensa, cand fumez e ca si cum m-as catara in centrul rotii si de-acolo calatoresc pe spite, spite care sunt diferite aspecte din mine, diferite momente din existenta mea. Ca si cum ar exista mai multi eu, si iarba te face sa fii constient de fiecare moment in care te intorci in centru. Realmente se simte ca o accentuare a ceea ce exprima viata mea: azi sunt intr-un fel, maine sunt altfel, acu simt intr-un fel, intr-o ora simt altfel. Numa ca acu zilele si orele s-au transformat in secunde.

E ca si cum universul ne-ar fi facut asa cum fac astia desenele animate, un desen, inca unul, si inca unul, apoi viata imi este alaturarea de sectiuni, cum fac astia la cinema si brodeaza din imagini filmul care curge. Iar cand fumezi iarba, expandezi secuda si poti sa vezi alaturarea dintre desene si nimicul dintre ele.

Dar oare cum dospeste dumnezeu curgerea? Cum le lipeste? Pozele, de!? Si unde imi da mie dreptu sau iluzia sa aleg colajul?

Mare minune ma... iarba asta iti deschide ochii cu privire la ceea ce suntem de fapt. Vezi tu… iote cam asa ma simt eu cand meditez, doar ca de 100 de ori mai intens si mult mai diversificat, acu inot in iubire, acu plutesc intr-o pace expandata care insira in ea tot ce exista, acu cad intr-un lac cu balauri si le pun beculete rosii pe cap, sa ii mapez stii, imi pun indicatoare sa stiu sa nu mai calc pe ei, acu simt ca am 20 de maini, imi simt sectiunile de desen animat stii, potentialitatile pe care le explica fizica cuantica, bag seama... Dar cel mai mult ma fascineaza asta: cad uneori intr-o dorinta de un magnetism probabil egal cu cel prin care universul imi imaginez ca-si tine piesele legate toate la un loc. 

E dorinta sa fiu una cu iluzia jumatatii mele, ca sa inchid iluzia de EU si sa fiu toata roata in acelasi timp, si centrul si fiecare spita intr-un etern ESTE/NU ESTE. 

Dorinta asta care e cea mai dulce experienta pe care am trait-o imi umple sufletul. Iti dai tu seama ce smecher tre sa fie dumnezeu sa se simta dorit de fiecare doua iluzii de jumatati care tanjesc realmente in fiecare secunda sa se faca una cu ei insisi si una cu el, cu seful supreme al masinariei de dorit!?

Zice: ‘Mda… seductia… Cata arta e in iubire, cata arta este in om si in existenta!’

‘Lasa ma seductia… Treaba asta n-are nicio treaba cu seductia. Ce nevoie ai sa mai clipesti suav din gene, cand poti sa simti o energie care te invaluie pornind dinspre tine, catre el, si inapoi catre tine, intr-un mix etern prezent care te explodeaza intr-o salata de pace, exaltare, dorinta, wholeness, nimic, tot.

Insa... Bag seama, niste sectiuni, niste imagini din astea din filmul meu sunt sterse… naiba stie… pe undeva e filmu rupt… Nu vrea cu tot dinadinsul sa se manifeste in realitate. Oare daca m-apuc si-l pictez pe el asa ca pe desen animat pot sa-l creez in realitate? Pot sa-l traiesc? Da' nu stiu cum sa lipesc pozele... in curgere... aia e. No lasa… cine stie… '

'Mai trage un fum. Pana atunci… sa ne delectam cu roata… si spitele…' zice B.

‘Da ma... Roata… Fascinanta a naibi… Acu pricepui roata, ma! Si spicele si centrul in care ma cocot. Oare cat de des ne cocotam in centrul asta?’

Zice B.: ‘Toata treaba este sa prelungesti nimicul. Blancul. Stai acolo in nimic cat mai mult. Toata tavaleala mintii tale, toate furtunile, toate castele de nisip si de clestar… toate ne agita peste masura… Ui’ ce pace e acolo in nimicul ala…'

‚Sa prelungesti nimicul??’, zic. Auzi ma la el, Buddha fumatului. Fii atent, ma. Stai cu maestrii langa tine si nu stii! Sa prelungesti nimicul... Ma, tu esti nebun? Si-mi spui mie ca habar n-ai ce inseamna sa meditezi? Pai tu meditezi in fiecare nimic, ma! 

Mai mult decat meditezi, tu ai strafulgerari din adevarul ultim si poate habar n-ai. Sau ai deja?‘ Ma uit la el cu subinteles.

‚Te duci si-l iei in brate pe Buddha in nimicul ala, ma.‘

Ma sochez. Uite domne. Stie despre ‚nimic‘.

Mi se pare ca de cand nu ne-am vazut, iar am facut salturi de constienta, iar acu B. e altul, e complet transformat. Ce am schimbat eu in mine, pare ca a schimbat si el in el. Nu mai e ala pe care il vedeam eu inainte. Ma, doar eu evoluez, ma. Voi sunteti toti deja iluminati, dar nu vreti sa-mi spuneti, asa-i? Nu vreti, fiindca nu stiti. La un nivel sunteti toti maestri. Clar... Asta e poanta lu Dumnezeu… Dar il iert… Ca-i asa de fascinant sa va descopar, pe masura ce ma descopar pe mine.

Marchez in calendar inca o zi traita in palma lui dumnezeu care are surprize si daruri pe care mi le agata in suflet ca pe bomboanele de ciocolata cu hartie sclipicioasa in pomu de Craciun.

La doua zile dupa, ma gandesc la bucurie. Catre ce alergam toti oare? Ce ne dorim toti? Nu bucurie cautam? Bucurie… Bucurie…

Creierul mi se ascute, simturile mi se dilata, devin un fel de Google Uman. Mintea a dat deja cautare in mine, dupa cuvantul cheie: ‘bucurie’. Apoi simturile imi pun mintea pe pauza si plutirea ma poarta. Ma expandeaza. Imi vad fiinta. Fiinta mea fara inceput si fara sfarsit. Ma catar in fiecare suflet. Acum sunt indianca, acu dansez flamenco, acu tango, acu sunt frantuzoaica, acu romanca, acu tiganta, si pe urma turcoaica. Intr-o explozie fara timp si spatiu ma dezlanez deasupra covorului brodit in straturi de bucurie al universului. Sunt fiecare om, sunt fiecare inima. Respir prin fiecare secunda din fiecare avalansa de bucurie.

Momentele de colaps in bucurie traite curand mi se aglomereaza in minte:

Acu’ sunt in Piata Unirii, in Bucuresti, traversez printre terase, am o stare de pace adanca si o bucurie a fiintarii, o deschidere maxima. Cum trec printre terase respir fiecasre suflet, ma extind in bucuria fiecarui om, ii simt ca pe niste prelungiri ale sufletului meu, ca pe alte expresii de EU. Sunt floare, sunt suc, sunt bere, sunt hainute. O da… hainute. Si suflete. Suflete parfumate.

Ma pravalesc in alt moment. Sunt in baie, ma spal pe piciorus. Sunt intr-un moment de fiintare intens fiindca tata e bolnav, si mi-e greu sa fiu in aceste conditii, si de-aia meditez cam 22 de ore din 24, altfel nu pot sa rezist, il simt cum se duce, si durerea e prea mare. Meditez si dumnezeu ma tine in palma. Gratia divina imi trimite o strafulgerare de bucurie si intelegere in suflet: cum ma spal pe piciorus, intr-un instant simt ca nu sunt eu, sunt tata. Ii simt sufletul, personalitatea, complexitatea, simplitatea, autenticitatea.

Ma pravalesc in alt moment. Un suflet este langa mine la greu si-mi parfumeaza zilele, ma umple cu iubire, cu bucurie, si cu putere. Fiindca filmul vietii mele se impotmoleste, imi selecteaza cele mai frumoase filme la care ne uitam impreuna. Ma transpune intr-un spatiu Holiwoodian interior, despre oameni, univers si vise marete. Imi arata aspecte din mine spectaculoase. Se uita si in el putin, dar le astupa la loc, si le lasa sa mai curga in afara doar prin muzica, plimbari savuroase, fara directie, cu muzica bubuind in masina, nisip de vara si cafea si tigari savurate pe plaja.

Alta zi, alt an. Ma pravalesc in…  statia de limuzina… de metrou, de! Care ma asteapta mereu fix cand ajung eu in statie. Sunt cu C. si M. Tocmai am baut o cafea la Mec, in gara centrala unde ne-am dat intalnire, imbracati elegant la 15 ace, pregatiti pentru dans.  M. ma prinde de mana si incepe sa ma invarte in pasi de dans fara muzica printre mese. E CLAR! Dam spectacol fara niciun preaviz.  Ca toti se uita la noi. Unii fascinati, altii consternati. :P. Le fac cu ochiu‘ in sufletu meu asa cat sa le dau un spritz de bucurie, aia care e in ei si in mine.

Pornim apoi catre petrecerea Salsa unde semnam condica sambata seara, de doua ori pe luna. Dansul ne cheama. Ajungem in statia de metrou. Nu, nu. M. nu mai are chef sa astepte. Fara muzica si fara nicio avertizare, ma prinde de mana si porneste un dans chiar pe peron, in statia de metrou. Facem spectacol... dar nu sunt pe faza sa-i spun lu C. sa taie bilete. Dansam pe ritmuri de libertate si autenticitate.

Ma pravalesc in alt moment: sunt pe scena de la teatru, spectacolul s-a terminat. Avem ceva muzica spectaculoasa care incheie reprezentatia, (e fara licenta, dar sa nu ma spuneti ;) Muzica ma transpune intr-un Holywood interior. Pasesc in spatele scenei, pe spatiul inghesuit de 30x30 cm ca pe covoru’ rosu de la Cannes. Muzica imi bubuie in suflet cu o intensitate… Imi vine sa urlu sa spun: nu astepta sa ajungi pe covorul de la Cannes. Ca-l ai deja in interior si-l poti accesa acum. Nu astepta sa te plimbi cu Lamborghini. Intra in centru si paseste pe spita in care esti Lambirghini deja. Gandul ma transpune instant in noptile din facultate in care… tre s-o spun si p-asta... jucam Porsche pe calculator pana la 3 dimineata. Un joculet in care conduci diferite versiuni de Porsche si accesezi diferite stari. J

Cauta starea, nu manifestarea. Incepe cu starea. Dar urletul se preface in tacere, dispare, il inghite din nou bucuria.

Ma arunc fara efort in momentul de repetitii de pe scena. Sunt la teatru. Dupa luni de zile, in care am muncit cu mine enorm sa trag o sperietura autentica pe scena, in rolul reginei care isi vede fata in pericol de moarte, acum iata sunt pe scena. Avem premiera parca. Din cusca interioara de severitate, perfectionism si milioane de voci care ma supravegheaza de pretutindeni, ca si cum as avea tot universal sa mi sufle in crestet sa mi spuna ‘Suntem cu ochii pe tine’, intr-un instant ma pravalesc intr-o stare de prezenta in care dispare ‘EU’, dispare scena, dispar colegii de teatru, dispare publicul, dispare tot, iar eu scot un tipat de groaza la sentimental ca un pericol o paste pe fiica mea, fiica reginei. ‘EU’ - destul de imprecis spus. Tipatul ma traieste. Scena si rolul din piesa de teatru ma traiesc si ele. Sunt observator, actor, spectator, si regina.

Ea, fata mea (in piesa de teatru) mi se arunca in brate socata de autenticitatea momentului, iar eu plutesc intr-un tremur de prezenta, intr-o stare de catharsis. Se inghesuie in mine toate sentimentele posibile. Ma gandesc… trebuie ca iubirea ultima este suma tuturor celorlalte sentimente. Fiindca altfel ar fi imposibil sa simt atata extaz avand atatea senitmente diferite inghesuite in mine.

Ma pravalesc intr-un moment stabilizat in eternitate. Sunt intr-o statie de metrou. Sunt plina de bucurie, de iubire si de fascinatie. Ma-ntorc acasa de pe Reeperbahn.  Sunt cu El. Sau visez? Nu-mi dau seama prea clar... Fiindca nu pot sa-l definesc pe El. Tot asa cum nu ma pot defini pe mine. Ii sar in brate fara nicio atentionare. Nu-mi pasa ca-s intr-o rochita cu volanase, fiindca ma inunda o stare de iubire fara timp si spatiu si fara volanase.

Ne avantam pe scari intr-un avant etern catre si dinspre iubire.

Fragmente de bucurie, fragmente de libertate, cateva zile mai tarziu, iar visez. 

Sunt acasa. El iar e cu mine. Dar nu e cu mine in casa, e cu mine pretutindeni, in fiecare spatiu, in fiecare bucatica de simtire si de univers. Cu prezenta lui fizica in jur, am blancuri ca de la fumat. Ma pornesc intr-o autenticitate de a fi eu insami, asa cum niciodata nu m-am cunoscut inainte. In el vad o voce, o prezenta, care anuleaza toate vocile care imi suflau de obicei in ceafa sa ma faca atenta la fiecare pas. Ma uit stupefiata la mine. Ma simt mai infinita decat m-am vazut vreodata. Cu el ma simt mai intima decat ma simteam cu mine insami. Asta trebuie ca e ireal. Ireal este un parfum care imi insoteste diminetile langa el, ireal este gandul care se cocoata in fiecare cearta cu scantei. Ireal, real, fascinant si perturbant. Pe rand si toate deodata.

Curg catre el si dispre el cu o viteza care explodeaza in extaz de fiintare si de contopire, si in acelasi timp o viteza care sta pe loc si ma infasoara intr-o spirala de iubire, de  bucurie, de fascinatie, de eterna prezenta.

Ratacesc pe carari, ma pierd si ma rup de el. A fost vis. Am fost in vise, cred. Cine stie. Universul… poate… dar nu vrea sa-mi spuna, magarul… Ii place suspansul… ca si mie de altfel. ;)

Uneori inteleg ca in cele mai adanci profunzimi ale simtirii, il iubesti pe El si doar pe el, pe cel care e mereu in sufletul tau, chiar si inainte sa il cunosti, chiar si inainte sa te nasti, de cand fiintezi tu. Si-l proiectezi cu nesatz in toate iubirile in care nu-l gasesti. 

Ei spun sa nu faci proiectii, sa iubesti omul, nu proiectiile. EU zic... prostii... Daca sufletul tau catre El cel primordial tanjeste, iubeste-l in fiecare el. Asa… toti cei care sunt foarte departe de a fi El, o sa faca stanga-mprejur. Si asta e bine… Ca nu-ti pierd timpul. ;) Intr-o zi... vei calca intr-un spatiu sacru in care oricat ai vrea sa faci stanga-mprejur, oricat o sa fugi de tine si de el, o sa te inlantuiasca o forta care te va intregi in tine insuti, iar mai apoi vei sti ca toate drumurile te vor arunca in ultima instanta, in viata asta sau in urmatoarea ;) tot la el in brate si de-acolo pe amandoi in bratele lui dumnezeu. 

Cand l-ai integrat pe El cu adevarat in tine, abia atunci poti sa vezi fiecare om asa cum este el, fiindca abia atunci poti sa fii tu complet, fara sa iti mai impingi aspectele cele mai urate si cele mai dureroase pana in fundul pamantului, de unde sa-ti bubuie in fata in ceilalti oameni ca intr-o oglinda.

Bucurie...

Abia acu imi dau voie sa fiu. Asa cum sunt. In cusca de voci stupefiate si zbuciumate, in fragmente de bucurie eterna, in curgere catre totul si catre nimic.

Scriu, dansez, ma costumez in diferite roluri, ma lipesc de suflete si apoi le las sa fie, fumez o tigara si beau o cafea. Fara ciocolata de data asta.

Rafturile de ciocolata sunt goale. Nu mai am nevoie de substitute pt bucurie.

Las toata bucuria din lume sa-mi umple fiinta. Si descopar ca bucuria era acolo deja. Doar ca eu nu-mi umpleam fiinta. Eram ocupata cu vanatoarea si pocnirea de 'becuri rosii'.

Acu ma prind cu adevarat. Tot universul e legat de mine, si eu de univers si de tot ce este in univers, ca prin niste circuite elctrice, si fiecare conexiune care curge dispre si catre mine intra fie pe un circuit cu beculet rosu fie pe unu roz-albastrui. Pfui la naiba. Becu e si rosu si roz-albastrui. Pisica e si vie si moarta, cum imi explica mie fizica cuantica. Daca ne mai chinuim putin, s-ar putea sa-l punem in formule pe Dumnezeu... Sa vada el atunci... Cine e mai smecher… El sau noi?! ;)

Imi savurez cafeaua... si se simte ca si cum ar fi brodata cu ciocolata si simtire.

Pornesc abia acum sa traiesc plin. Cu toata instalatia aprinsa si stinsa, aprinsa si stinsa, intermittent, ca toata fiintarea. Pornesc abia acum sa traiesc, fara plan, fara parasuta, fara asteptari si fara frici. Fara proiectii si fara confuzii.

Incep sa simt ceea ce intuiam de mult. Cand iti dai drumul in bucurie si fiintare, te centrezi in centrul roatei si spitele sunt la indemana ta oricand.

Incep sa indoi realitatea cu o repeziciune uimitoare. Acum imi bubuie in mine o dorinta pura: imi doresc un cadou de craciun. A doua zi imi spune un prieten ca are un cadou pentru mine. Da.da. Ceea ce imi dorisem io cu 12 ore inainte. Ma uimeste. Jubilez la gandul ca acum pot sa aleg sa intru pe ce spita vreau.

Incep sa-mi aliniez dorintele ca pe caluti la startul de la competitii. Zic, hai, dati-i drumul: aduceti-mi asta si asta si asta. Si sa nu uitati de dansul pe scena aia mare, spectaculoasa. Il vreau la anu, in 2016.

Sa fie si un covor. Roz-albastrui, aleg, daca se poate. Sa ma astepte El pe covor.

Ma trezesc in fiecare zi ca intr-un peregrinaj interior si exterior. Nu stiu ce voi face in doua ore, si nu stiu daca voi calca pe vreun bec rosu sau roz-albastrui azi. Dar becurile rosii incep sa palpaie a iluzie. Si nu le mai declansez, nu le mai activez.

Ma mai incurca doar o intrebare: ma mai intreaba cate un suflet pe care il cunsoc acum sau cu care nu am vorbit de mult: ‘Tu ce faci? Cu ce te ocupi?’

Cum sa raspund eu la intrebarea asta? Mi-e greu. Mai bine m-as uita in ochii lui si intr-o fractiune de secunda i-as trasporta acolo tot ce sunt, tot ce fac, ce descalcesc, ce simt, ce citesc, tot ce muncesc, si tot ce creez si tot ce nu creez, fiindca imi place doar sa fiu.

Ma ocup cu viata. Nu stiu exact daca eu cu ea, sau ea cu mine.

As prefer sa intreb: Tu cu ce te ocupi, ca sa aleg sa-ti povestesc din mine doar ce rezoneaza cu ocupatia si fiintarea din tine. ;)

Aduna-te ano, stai locului, nu te urmaresc, fii congruenta... imi apar in minte voci de oameni care m-au cunoscut de-a lungul timpului. Si imi rasare in suflet bucuria unei portocale de craciun si un ras cristalin care ma invaluie ca bucuria lui dumnezu. E C. si-mi arata cu degetul catre expansiunea mea. Zice ca nu-i bine.

Si acum inteleg. Acum inteleg dorinta mea de exansiune e dorinta universului sa alerge pana la cea mai departata parte din el, sa traga o raita prin toate aspectele lui ca mai apoi sa-si puna toate partile la un loc sa se retraga in nimic si in secunda fara timp ulterioara sa se expandeze din nou in toate fragmentele pe care si le poate imagina.

Bucuria nimicului, bucuria expansiunii, bucuria dansului, bucuria ierbii, bucuria iubirii, bucuria ca esti, bucuria ca sunt imi niveleaza sufletul in forme de bucurie, glazurate cu extaz pe un platou de pace cu picatele roz si albastrui.

Asa e Ana, acum. Cine stie cum o fi maine. Cine stie care a inteles-o ieri, care o va intelege maine, care o va intelege vreodata. Ea nu cauta sa fie inteleasa. Ea este. Si ii plezneste sufletul de bucurie sa se exprime, cu toata expansiunea care este, cu tot nimicul din care vine, ea, cauta sa exprime parfumul existentei colorat in multiforme, prin ochii ei unici, dincolo de intelegere.

Calatoreste in interior, in lume, in sufletul tau si iti asterne acolo un dar de Craciun: Fascinatia bucuriei si nelimitarii care esti.