Expansiune prin dans, ierburi parfumate, strafulgerari de iubire si statii de metrou

---Short Story. Ma rog… Short... Totul e relativ ;)---

--- Se savureaza si asorteaza perfect cu piesa asta ---

--- https://www.youtube.com/watch?v=VMp55KH_3wo ---

Ma suna B., ma intreaba ce mai fac, ce-am mai mesterit, n-am mai vorbit de juma‘ de an. Cum sa-i raspund io in doua cuvinte. Zic: ‘Ma B., de cand tot zici ca vii la dans acolo unde semnez io condica in fiecare marti… No hai… ca-i plin de femei frumoase, bauturi savuroase si se vede Alsterul de pe fereastra, cu apele sclipind de splendoarea cladirilor din centru. ‘

‘Pai eu nu stiu sa dansez :D‘, zice B.

‘Ei lasa, ca-mi fac io plinu’ si dansez pana ajungi tu… ca esti tot intarziat, si apoi stam la bar, bem un vin si ii "traim" p-astia care danseaza.

‘Ha?!’

‘Las’ ca vezi tu…’

Zis si facut. M-apuc de treaba. Rochita neagra cu volanase de danteluta, asa ca pentru salsa, pantofei rosii cu baretuta sa nu-mi scape din picioare cand uit de mine dansand, pletele in vant (aproape… imi prind cateva suvite lejer intr-o parte, ca altfel trebuie sa fie spatiu de unu pe unu in jurul meu pentru toate piruetele si invartelile in care ma las purtata), ruj rosu ca focu, inima pe sfert de tiganca la locul ei. Si pornesc. Imi pun o hainuta rosie care imi acopera genunchii  si imi mangaie simturile, asa ca sa-mi tina de cald pana pe ringul de dans si-o iau in pas de bucurie spre metrou.

Coborand scarile catre metrou mi-o ia sulfetul la vale rau de tot... Pluteste asa inaintea mea, in jurul meu, ma invaluieste si simt o euforie si un soi de adrenalina intr-o sfortare sublima sa-l tin la un loc, sa-l inghesui in mine. Timpul se opreste pe loc si respir toata bucuria oamenilor din jur. O respir… n-am ce-i face, fiindca, in ei, bucuria e suprimata de iluzia ‘realitatii cu problemute reale sau imaginare’, iar eu am un defect de fabricatie: simt tot ce suprima altii in jurul meu. Azi le simt bucuria.

Ajung, intru in cladire, imi las laoparte castile cu muzica mea de pe telefon. Pai da… le las laoparte, fiindca cum intru in cladirea imensa ma invadeaza inca de la parter miracolul. Miracolul muzicii care umple fiecare coltisor din cladire, care ma traspune intr-o avalansa de bucurie dinspre mine catre mine invaluind tot in jur.

Pasesc pe ring. Imi marchez frumos teritoriul: stiu deja care sunt cei mai buni dansatori si-i salut cu drag, bucuroasa ca-s si ei acolo in seara asta. B. imi scrie poticnit ca-ntarzie mult. ‘Eh… nu-i bai, eu am intrat deja intr-un spatiu fara timp, de-acum timpul curge in spirale de bucurie.‘ ii zic.

Unul din cei mai dragi colegi de salsa si un dansator exceptional, M. ma prinde de mana fix cand treceam pe langa el si-l salutam indreptandu-ma spre baie sa-mi aranzej floricelele din suflet. In par uitasem sa-mi pun, ca plecasem pe graba.

Se creeaza un spatiu de doi metri pe doi in jurul nostru, doi trei pasi pana la dans in sincron... si... lin, sublim... am intrat in transa dansului. Acum sunt in aer, ma prind cu intarziere asa... nu-mi trece prin cap daca ma prinde dupa ce m-a aruncat pe sus, ma las purtata de val si ma invadeaza miracolul sincronizarii in dans. Din cand in cand observ fetele zambitoare care se bucura de dansul nostru, dar se pierd rapid ca niste secunde explodate intr-o secunda vesnica.

Nu mai e nici dans, nici eu, nici el, e doar bucurie. Din toate partile, e bucurie si extaz care invaluie fiinta. A cui? Ei a cui… Fiinta si-atat. Fiinta din tot si din toate.

Ma trezesc din fiintare abia cand se incheie dansul si-o pornesc catre urmatoarea sectiune de bucurie. Unul din cei cativa dansatori foarte buni ma invita la dans. Observ ca dansam fix in fata unui cuplu de profesori de dans. Imi trece prin cap: ‘Oare cate greseli fac eu…?’ Dar gandul mi se evapora rapid cand partenerul de dans imi spune: ‘Stai linistita... daca te arunc in vreo pirueta, te prind eu, sa n-ai grija!’

Zic in gandul meu: ‚Sigur, sigur... ca ultima data cand m-ai prins la doua milisecunde dupa ce ma pravalisem pe podea... :D.‘ Eh… si de-ar fi sa mai rup in doua o pirueta intr-o cazatura eleganta, tot ma abandonez dansului.

Dansam pe ring exact la intrare, ma uit din cand in cand, oare B. pe unde e? Cam cat intarzie el azi? Dar apoi ma pierd repede in piruete si bucuria dansului. Fix cand aterizam (fara cazatura de data asta) il zaresc pe B. care isi facea intrarea cu personalitatea lui complexa, simpla, largita si expandata de atatea calatorii interioare printre, castele de clestar, balauri si floricele.

Zic in trecere: ‘Stai asa ca nu rup dansul asta la jumate. Acus vin…’

Ies din bucuria dansului si intru in bucuria relationarii cu unul din sufletele prietene care e atat de mult ca mine, ca discutiile noastre sunt ca o introspectie interioara a mea cu mine.

Ne luam bauturi, mer’em in locul de alaturi, ne selectam doua fotolii (alea cele mai primitoare) si ne asternem pe fumat si pe povestit.

‘Ce faci? Ma intreaba?’

‚Hehe… ce fac, ce nu fac, cum sa-ti povestesc eu acu’ comprimat, cert e ce simt… Ma invartesc in roluri. Azi sunt dansatoare, maine ajut la organizari de petreceri, pe urma scriu cu nesat ca-mi curge sufletul si simtirea pe dinafara si tre sa-l pun in forme, apoi imi astern planurile si strategiile ce mi le-am facut in ultimii ani pe hartie si ma uit stramb la ele. Pentru a mia oara, imi reactualizez sinele.’

‘Doar ca de data asta, nu mai tes franturi de adevaruri, ci dinspre tot si de pretutindeni imi suna un adevar clar in simtire.

Am predat controlul. Viata ma curge. Ma inunda. Ma insira si ma poarta mai bine decat as fi ales eu vreodata sa o fac din cele mai ‚sigure‘ si inflacarate perspective egotice.

Ma B., stii tu cum se vede existenta prin ochii mei? Ma, am incercat sa stau locului, sa ma astern intr-un tipar, sa fiu constanta si consecventa si disciplinata, sa fiu asa stii…. om normal, cum se asteapta lumea de la mine. Nu pot domne’ si pace. Mi-am dat drumu in expansiune, m-am aruncat in bucurie si-n flux si habar n-am daca am parasuta, dar plutesc pe sufletul universului care ma plimba cand lin cand zbuciumat, dar calatoria e fascinanta.

Ma admira omul asta. Intotdeauna m-a admirat, abia acum vad. Dar nu stie cat de mult il admir eu. Si nu stie ca admira in mine ce e si in el si inca poate nu-si da voie sa fie. Nu stie... nu... fiindca daca s-ar vedea prin ochii mei ar intelege instant minunea de suflet si om ce este. El nu stie ca exact complexitatea proprie pe care si-o respinge uneori, (cum o fac si eu) il face sa fie atat de simplu alteori si i-a facut sparturi in suflet pe unde viata a inceput sa il inunde.

‘Ma, e doispe.’, zic. Tre’ s-o tai spre casa… ca la 12:30 am ultima limuzina. El zice: ‘Pfua… si aveam si niste ‘miracole verzi aci cu mine’. Ba esti nebun... pa‘ unde sa le fumam? Aci nu se poate... Si nici pe-afara n-as sta sa ma minunez in frig de stari modificate de constienta.'

'Hai in Othmarschen. De cand n-am mai facut noi nopti albe. Acu lipseste F., prietena noastra dulce, dar ne descurcam noi si fara ea.

Zis si facut. Dar mai ales fumat.

De ani de zile de cand ‘cercai o data minunea verde, n-am mai tras mai mult de doua fumuri… Eram prea in control (credeam io) cu totul si m-am speriat tare cand minunea verde m-a scos odata de tot din control.

Dar de data asta, ne asternuram pe fumat asa ca si cum n-ar fi nici ieri si nici maine, aproape ca nici azi. Simt cum mi se pune asa un nod jumatate placut, jumatate inconfortabil undeva intre gat si stomac. Zice B.: ‘Ii dam cu ceai, ca cel mai bine merge cu ceai.’ ‘Ii dam cu ceai atunci: de soc, cu miere si lamaie. Natural ca si verziciunea asta cu miros inconfundabil. Lamaie din pomu meu de la Desa. Daca ma alfa mama cu ce servesc io lamaile astea dulci... ma mananca. Ei lasa… ca si-asa n-am reusit io sa-i exprim prea clar pan’ acu ce simt io cand fumez. Poate se prinde acu. :P

Intr-o clipita, ma pomenesc vorbind despre un subiect si apoi... pauza. Blanc. Ma trezesc sarind direct in alt subiect. Si apoi in altul. Il prind si pe el din zbor intr-un subiect, ne bufneste rasul, un ras care vine din fundul universului. Si apoi nimic. Si iar ne-apucam de taina. Taina... vorba-si vine. Jumatate de propozitie, pana ne prinde nimicul din nou, apoi rasul. Senzatia care ne invarteste dinspre ras, catre subiecte mereu in schimbare este ca exista un spatiu, un punct, in care ti se taie filmu’ intr-un fel sublim, un blanc, prezenta si-atat. Tort de verziciuni: subiect, blanc, ras. Subiect, blanc, prezenta, ras.

Zic: ‘Ba, tu nebunule…  Abia acu ma prind io, ma, ce-i cu treaba asta… Fii tu atent: daca eu cu toate aspectele, starile si momentele din viata mea as fi o roata imensa, cand fumez e ca si cum m-as catara in centrul rotii si de-acolo calatoresc pe spite, spite care sunt diferite aspecte din mine, diferite momente din existenta mea. Ca si cum ar exista mai multi eu, si iarba te face sa fii constient de fiecare moment in care te intorci in centru. Realmente se simte ca o accentuare a ceea ce exprima viata mea: azi sunt intr-un fel, maine sunt altfel, acu simt intr-un fel, intr-o ora simt altfel. Numa ca acu zilele si orele s-au transformat in secunde.

E ca si cum universul ne-ar fi facut asa cum fac astia desenele animate, un desen, inca unul, si inca unul, apoi viata imi este alaturarea de sectiuni, cum fac astia la cinema si brodeaza din imagini filmul care curge. Iar cand fumezi iarba, expandezi secuda si poti sa vezi alaturarea dintre desene si nimicul dintre ele.

Dar oare cum dospeste dumnezeu curgerea? Cum le lipeste? Pozele, de!? Si unde imi da mie dreptu sau iluzia sa aleg colajul?

Mare minune ma... iarba asta iti deschide ochii cu privire la ceea ce suntem de fapt. Vezi tu… iote cam asa ma simt eu cand meditez, doar ca de 100 de ori mai intens si mult mai diversificat, acu inot in iubire, acu plutesc intr-o pace expandata care insira in ea tot ce exista, acu cad intr-un lac cu balauri si le pun beculete rosii pe cap, sa ii mapez stii, imi pun indicatoare sa stiu sa nu mai calc pe ei, acu simt ca am 20 de maini, imi simt sectiunile de desen animat stii, potentialitatile pe care le explica fizica cuantica, bag seama... Dar cel mai mult ma fascineaza asta: cad uneori intr-o dorinta de un magnetism probabil egal cu cel prin care universul imi imaginez ca-si tine piesele legate toate la un loc. 

E dorinta sa fiu una cu iluzia jumatatii mele, ca sa inchid iluzia de EU si sa fiu toata roata in acelasi timp, si centrul si fiecare spita intr-un etern ESTE/NU ESTE. 

Dorinta asta care e cea mai dulce experienta pe care am trait-o imi umple sufletul. Iti dai tu seama ce smecher tre sa fie dumnezeu sa se simta dorit de fiecare doua iluzii de jumatati care tanjesc realmente in fiecare secunda sa se faca una cu ei insisi si una cu el, cu seful supreme al masinariei de dorit!?

Zice: ‘Mda… seductia… Cata arta e in iubire, cata arta este in om si in existenta!’

‘Lasa ma seductia… Treaba asta n-are nicio treaba cu seductia. Ce nevoie ai sa mai clipesti suav din gene, cand poti sa simti o energie care te invaluie pornind dinspre tine, catre el, si inapoi catre tine, intr-un mix etern prezent care te explodeaza intr-o salata de pace, exaltare, dorinta, wholeness, nimic, tot.

Insa... Bag seama, niste sectiuni, niste imagini din astea din filmul meu sunt sterse… naiba stie… pe undeva e filmu rupt… Nu vrea cu tot dinadinsul sa se manifeste in realitate. Oare daca m-apuc si-l pictez pe el asa ca pe desen animat pot sa-l creez in realitate? Pot sa-l traiesc? Da' nu stiu cum sa lipesc pozele... in curgere... aia e. No lasa… cine stie… '

'Mai trage un fum. Pana atunci… sa ne delectam cu roata… si spitele…' zice B.

‘Da ma... Roata… Fascinanta a naibi… Acu pricepui roata, ma! Si spicele si centrul in care ma cocot. Oare cat de des ne cocotam in centrul asta?’

Zice B.: ‘Toata treaba este sa prelungesti nimicul. Blancul. Stai acolo in nimic cat mai mult. Toata tavaleala mintii tale, toate furtunile, toate castele de nisip si de clestar… toate ne agita peste masura… Ui’ ce pace e acolo in nimicul ala…'

‚Sa prelungesti nimicul??’, zic. Auzi ma la el, Buddha fumatului. Fii atent, ma. Stai cu maestrii langa tine si nu stii! Sa prelungesti nimicul... Ma, tu esti nebun? Si-mi spui mie ca habar n-ai ce inseamna sa meditezi? Pai tu meditezi in fiecare nimic, ma! 

Mai mult decat meditezi, tu ai strafulgerari din adevarul ultim si poate habar n-ai. Sau ai deja?‘ Ma uit la el cu subinteles.

‚Te duci si-l iei in brate pe Buddha in nimicul ala, ma.‘

Ma sochez. Uite domne. Stie despre ‚nimic‘.

Mi se pare ca de cand nu ne-am vazut, iar am facut salturi de constienta, iar acu B. e altul, e complet transformat. Ce am schimbat eu in mine, pare ca a schimbat si el in el. Nu mai e ala pe care il vedeam eu inainte. Ma, doar eu evoluez, ma. Voi sunteti toti deja iluminati, dar nu vreti sa-mi spuneti, asa-i? Nu vreti, fiindca nu stiti. La un nivel sunteti toti maestri. Clar... Asta e poanta lu Dumnezeu… Dar il iert… Ca-i asa de fascinant sa va descopar, pe masura ce ma descopar pe mine.

Marchez in calendar inca o zi traita in palma lui dumnezeu care are surprize si daruri pe care mi le agata in suflet ca pe bomboanele de ciocolata cu hartie sclipicioasa in pomu de Craciun.

La doua zile dupa, ma gandesc la bucurie. Catre ce alergam toti oare? Ce ne dorim toti? Nu bucurie cautam? Bucurie… Bucurie…

Creierul mi se ascute, simturile mi se dilata, devin un fel de Google Uman. Mintea a dat deja cautare in mine, dupa cuvantul cheie: ‘bucurie’. Apoi simturile imi pun mintea pe pauza si plutirea ma poarta. Ma expandeaza. Imi vad fiinta. Fiinta mea fara inceput si fara sfarsit. Ma catar in fiecare suflet. Acum sunt indianca, acu dansez flamenco, acu tango, acu sunt frantuzoaica, acu romanca, acu tiganta, si pe urma turcoaica. Intr-o explozie fara timp si spatiu ma dezlanez deasupra covorului brodit in straturi de bucurie al universului. Sunt fiecare om, sunt fiecare inima. Respir prin fiecare secunda din fiecare avalansa de bucurie.

Momentele de colaps in bucurie traite curand mi se aglomereaza in minte:

Acu’ sunt in Piata Unirii, in Bucuresti, traversez printre terase, am o stare de pace adanca si o bucurie a fiintarii, o deschidere maxima. Cum trec printre terase respir fiecasre suflet, ma extind in bucuria fiecarui om, ii simt ca pe niste prelungiri ale sufletului meu, ca pe alte expresii de EU. Sunt floare, sunt suc, sunt bere, sunt hainute. O da… hainute. Si suflete. Suflete parfumate.

Ma pravalesc in alt moment. Sunt in baie, ma spal pe piciorus. Sunt intr-un moment de fiintare intens fiindca tata e bolnav, si mi-e greu sa fiu in aceste conditii, si de-aia meditez cam 22 de ore din 24, altfel nu pot sa rezist, il simt cum se duce, si durerea e prea mare. Meditez si dumnezeu ma tine in palma. Gratia divina imi trimite o strafulgerare de bucurie si intelegere in suflet: cum ma spal pe piciorus, intr-un instant simt ca nu sunt eu, sunt tata. Ii simt sufletul, personalitatea, complexitatea, simplitatea, autenticitatea.

Ma pravalesc in alt moment. Un suflet este langa mine la greu si-mi parfumeaza zilele, ma umple cu iubire, cu bucurie, si cu putere. Fiindca filmul vietii mele se impotmoleste, imi selecteaza cele mai frumoase filme la care ne uitam impreuna. Ma transpune intr-un spatiu Holiwoodian interior, despre oameni, univers si vise marete. Imi arata aspecte din mine spectaculoase. Se uita si in el putin, dar le astupa la loc, si le lasa sa mai curga in afara doar prin muzica, plimbari savuroase, fara directie, cu muzica bubuind in masina, nisip de vara si cafea si tigari savurate pe plaja.

Alta zi, alt an. Ma pravalesc in…  statia de limuzina… de metrou, de! Care ma asteapta mereu fix cand ajung eu in statie. Sunt cu C. si M. Tocmai am baut o cafea la Mec, in gara centrala unde ne-am dat intalnire, imbracati elegant la 15 ace, pregatiti pentru dans.  M. ma prinde de mana si incepe sa ma invarte in pasi de dans fara muzica printre mese. E CLAR! Dam spectacol fara niciun preaviz.  Ca toti se uita la noi. Unii fascinati, altii consternati. :P. Le fac cu ochiu‘ in sufletu meu asa cat sa le dau un spritz de bucurie, aia care e in ei si in mine.

Pornim apoi catre petrecerea Salsa unde semnam condica sambata seara, de doua ori pe luna. Dansul ne cheama. Ajungem in statia de metrou. Nu, nu. M. nu mai are chef sa astepte. Fara muzica si fara nicio avertizare, ma prinde de mana si porneste un dans chiar pe peron, in statia de metrou. Facem spectacol... dar nu sunt pe faza sa-i spun lu C. sa taie bilete. Dansam pe ritmuri de libertate si autenticitate.

Ma pravalesc in alt moment: sunt pe scena de la teatru, spectacolul s-a terminat. Avem ceva muzica spectaculoasa care incheie reprezentatia, (e fara licenta, dar sa nu ma spuneti ;) Muzica ma transpune intr-un Holywood interior. Pasesc in spatele scenei, pe spatiul inghesuit de 30x30 cm ca pe covoru’ rosu de la Cannes. Muzica imi bubuie in suflet cu o intensitate… Imi vine sa urlu sa spun: nu astepta sa ajungi pe covorul de la Cannes. Ca-l ai deja in interior si-l poti accesa acum. Nu astepta sa te plimbi cu Lamborghini. Intra in centru si paseste pe spita in care esti Lambirghini deja. Gandul ma transpune instant in noptile din facultate in care… tre s-o spun si p-asta... jucam Porsche pe calculator pana la 3 dimineata. Un joculet in care conduci diferite versiuni de Porsche si accesezi diferite stari. J

Cauta starea, nu manifestarea. Incepe cu starea. Dar urletul se preface in tacere, dispare, il inghite din nou bucuria.

Ma arunc fara efort in momentul de repetitii de pe scena. Sunt la teatru. Dupa luni de zile, in care am muncit cu mine enorm sa trag o sperietura autentica pe scena, in rolul reginei care isi vede fata in pericol de moarte, acum iata sunt pe scena. Avem premiera parca. Din cusca interioara de severitate, perfectionism si milioane de voci care ma supravegheaza de pretutindeni, ca si cum as avea tot universal sa mi sufle in crestet sa mi spuna ‘Suntem cu ochii pe tine’, intr-un instant ma pravalesc intr-o stare de prezenta in care dispare ‘EU’, dispare scena, dispar colegii de teatru, dispare publicul, dispare tot, iar eu scot un tipat de groaza la sentimental ca un pericol o paste pe fiica mea, fiica reginei. ‘EU’ - destul de imprecis spus. Tipatul ma traieste. Scena si rolul din piesa de teatru ma traiesc si ele. Sunt observator, actor, spectator, si regina.

Ea, fata mea (in piesa de teatru) mi se arunca in brate socata de autenticitatea momentului, iar eu plutesc intr-un tremur de prezenta, intr-o stare de catharsis. Se inghesuie in mine toate sentimentele posibile. Ma gandesc… trebuie ca iubirea ultima este suma tuturor celorlalte sentimente. Fiindca altfel ar fi imposibil sa simt atata extaz avand atatea senitmente diferite inghesuite in mine.

Ma pravalesc intr-un moment stabilizat in eternitate. Sunt intr-o statie de metrou. Sunt plina de bucurie, de iubire si de fascinatie. Ma-ntorc acasa de pe Reeperbahn.  Sunt cu El. Sau visez? Nu-mi dau seama prea clar... Fiindca nu pot sa-l definesc pe El. Tot asa cum nu ma pot defini pe mine. Ii sar in brate fara nicio atentionare. Nu-mi pasa ca-s intr-o rochita cu volanase, fiindca ma inunda o stare de iubire fara timp si spatiu si fara volanase.

Ne avantam pe scari intr-un avant etern catre si dinspre iubire.

Fragmente de bucurie, fragmente de libertate, cateva zile mai tarziu, iar visez. 

Sunt acasa. El iar e cu mine. Dar nu e cu mine in casa, e cu mine pretutindeni, in fiecare spatiu, in fiecare bucatica de simtire si de univers. Cu prezenta lui fizica in jur, am blancuri ca de la fumat. Ma pornesc intr-o autenticitate de a fi eu insami, asa cum niciodata nu m-am cunoscut inainte. In el vad o voce, o prezenta, care anuleaza toate vocile care imi suflau de obicei in ceafa sa ma faca atenta la fiecare pas. Ma uit stupefiata la mine. Ma simt mai infinita decat m-am vazut vreodata. Cu el ma simt mai intima decat ma simteam cu mine insami. Asta trebuie ca e ireal. Ireal este un parfum care imi insoteste diminetile langa el, ireal este gandul care se cocoata in fiecare cearta cu scantei. Ireal, real, fascinant si perturbant. Pe rand si toate deodata.

Curg catre el si dispre el cu o viteza care explodeaza in extaz de fiintare si de contopire, si in acelasi timp o viteza care sta pe loc si ma infasoara intr-o spirala de iubire, de  bucurie, de fascinatie, de eterna prezenta.

Ratacesc pe carari, ma pierd si ma rup de el. A fost vis. Am fost in vise, cred. Cine stie. Universul… poate… dar nu vrea sa-mi spuna, magarul… Ii place suspansul… ca si mie de altfel. ;)

Uneori inteleg ca in cele mai adanci profunzimi ale simtirii, il iubesti pe El si doar pe el, pe cel care e mereu in sufletul tau, chiar si inainte sa il cunosti, chiar si inainte sa te nasti, de cand fiintezi tu. Si-l proiectezi cu nesatz in toate iubirile in care nu-l gasesti. 

Ei spun sa nu faci proiectii, sa iubesti omul, nu proiectiile. EU zic... prostii... Daca sufletul tau catre El cel primordial tanjeste, iubeste-l in fiecare el. Asa… toti cei care sunt foarte departe de a fi El, o sa faca stanga-mprejur. Si asta e bine… Ca nu-ti pierd timpul. ;) Intr-o zi... vei calca intr-un spatiu sacru in care oricat ai vrea sa faci stanga-mprejur, oricat o sa fugi de tine si de el, o sa te inlantuiasca o forta care te va intregi in tine insuti, iar mai apoi vei sti ca toate drumurile te vor arunca in ultima instanta, in viata asta sau in urmatoarea ;) tot la el in brate si de-acolo pe amandoi in bratele lui dumnezeu. 

Cand l-ai integrat pe El cu adevarat in tine, abia atunci poti sa vezi fiecare om asa cum este el, fiindca abia atunci poti sa fii tu complet, fara sa iti mai impingi aspectele cele mai urate si cele mai dureroase pana in fundul pamantului, de unde sa-ti bubuie in fata in ceilalti oameni ca intr-o oglinda.

Bucurie...

Abia acu imi dau voie sa fiu. Asa cum sunt. In cusca de voci stupefiate si zbuciumate, in fragmente de bucurie eterna, in curgere catre totul si catre nimic.

Scriu, dansez, ma costumez in diferite roluri, ma lipesc de suflete si apoi le las sa fie, fumez o tigara si beau o cafea. Fara ciocolata de data asta.

Rafturile de ciocolata sunt goale. Nu mai am nevoie de substitute pt bucurie.

Las toata bucuria din lume sa-mi umple fiinta. Si descopar ca bucuria era acolo deja. Doar ca eu nu-mi umpleam fiinta. Eram ocupata cu vanatoarea si pocnirea de 'becuri rosii'.

Acu ma prind cu adevarat. Tot universul e legat de mine, si eu de univers si de tot ce este in univers, ca prin niste circuite elctrice, si fiecare conexiune care curge dispre si catre mine intra fie pe un circuit cu beculet rosu fie pe unu roz-albastrui. Pfui la naiba. Becu e si rosu si roz-albastrui. Pisica e si vie si moarta, cum imi explica mie fizica cuantica. Daca ne mai chinuim putin, s-ar putea sa-l punem in formule pe Dumnezeu... Sa vada el atunci... Cine e mai smecher… El sau noi?! ;)

Imi savurez cafeaua... si se simte ca si cum ar fi brodata cu ciocolata si simtire.

Pornesc abia acum sa traiesc plin. Cu toata instalatia aprinsa si stinsa, aprinsa si stinsa, intermittent, ca toata fiintarea. Pornesc abia acum sa traiesc, fara plan, fara parasuta, fara asteptari si fara frici. Fara proiectii si fara confuzii.

Incep sa simt ceea ce intuiam de mult. Cand iti dai drumul in bucurie si fiintare, te centrezi in centrul roatei si spitele sunt la indemana ta oricand.

Incep sa indoi realitatea cu o repeziciune uimitoare. Acum imi bubuie in mine o dorinta pura: imi doresc un cadou de craciun. A doua zi imi spune un prieten ca are un cadou pentru mine. Da.da. Ceea ce imi dorisem io cu 12 ore inainte. Ma uimeste. Jubilez la gandul ca acum pot sa aleg sa intru pe ce spita vreau.

Incep sa-mi aliniez dorintele ca pe caluti la startul de la competitii. Zic, hai, dati-i drumul: aduceti-mi asta si asta si asta. Si sa nu uitati de dansul pe scena aia mare, spectaculoasa. Il vreau la anu, in 2016.

Sa fie si un covor. Roz-albastrui, aleg, daca se poate. Sa ma astepte El pe covor.

Ma trezesc in fiecare zi ca intr-un peregrinaj interior si exterior. Nu stiu ce voi face in doua ore, si nu stiu daca voi calca pe vreun bec rosu sau roz-albastrui azi. Dar becurile rosii incep sa palpaie a iluzie. Si nu le mai declansez, nu le mai activez.

Ma mai incurca doar o intrebare: ma mai intreaba cate un suflet pe care il cunsoc acum sau cu care nu am vorbit de mult: ‘Tu ce faci? Cu ce te ocupi?’

Cum sa raspund eu la intrebarea asta? Mi-e greu. Mai bine m-as uita in ochii lui si intr-o fractiune de secunda i-as trasporta acolo tot ce sunt, tot ce fac, ce descalcesc, ce simt, ce citesc, tot ce muncesc, si tot ce creez si tot ce nu creez, fiindca imi place doar sa fiu.

Ma ocup cu viata. Nu stiu exact daca eu cu ea, sau ea cu mine.

As prefer sa intreb: Tu cu ce te ocupi, ca sa aleg sa-ti povestesc din mine doar ce rezoneaza cu ocupatia si fiintarea din tine. ;)

Aduna-te ano, stai locului, nu te urmaresc, fii congruenta... imi apar in minte voci de oameni care m-au cunoscut de-a lungul timpului. Si imi rasare in suflet bucuria unei portocale de craciun si un ras cristalin care ma invaluie ca bucuria lui dumnezu. E C. si-mi arata cu degetul catre expansiunea mea. Zice ca nu-i bine.

Si acum inteleg. Acum inteleg dorinta mea de exansiune e dorinta universului sa alerge pana la cea mai departata parte din el, sa traga o raita prin toate aspectele lui ca mai apoi sa-si puna toate partile la un loc sa se retraga in nimic si in secunda fara timp ulterioara sa se expandeze din nou in toate fragmentele pe care si le poate imagina.

Bucuria nimicului, bucuria expansiunii, bucuria dansului, bucuria ierbii, bucuria iubirii, bucuria ca esti, bucuria ca sunt imi niveleaza sufletul in forme de bucurie, glazurate cu extaz pe un platou de pace cu picatele roz si albastrui.

Asa e Ana, acum. Cine stie cum o fi maine. Cine stie care a inteles-o ieri, care o va intelege maine, care o va intelege vreodata. Ea nu cauta sa fie inteleasa. Ea este. Si ii plezneste sufletul de bucurie sa se exprime, cu toata expansiunea care este, cu tot nimicul din care vine, ea, cauta sa exprime parfumul existentei colorat in multiforme, prin ochii ei unici, dincolo de intelegere.

Calatoreste in interior, in lume, in sufletul tau si iti asterne acolo un dar de Craciun: Fascinatia bucuriei si nelimitarii care esti.