De taina cu Mos Craciun care se plange ca e gata-gata sa fie dat jos din functie

Si-asta se plange, ma? Las’ ca stiu io… Daca doar se plange, inseamna ca doar se vaicareste, fara nicio intentie sa-si rezolve problema. Citii io in cartile de dezvoltare personala fortata si rasuflata. ;)

— Ia zi, ma, Mosule, care-i treaba?

— Offf… Pai uita-te si tu? Companii de logistica imi trebuiau mie acu? Cand io ar fi trebuit sa fiu cu sacu pe la cosuri sa vars daruri? Trecu Craciunu si nu-mi facui norma. Aia e. Si-acu ma ameninta conducerea ca ma da jos din post, daca nu remediez cumva situatia macar cu listele alea de dorinte de an nou, pe care oamenii si le fac.

— Companii de logistica? Mosule, te-ai ticnit? Ce companii de logistica?

— Pai uita-te si tu! Nu vezi ca-i plina Laponia de saci cu daruri nelivrate, ingramadite peste tot, mai ceva ca refugiatii din Germania… Imi trimisera pe cap ‘ai de la conducere o echipa de management de proiect... auzi… Cica sa facem ceva cu darurile astea, sa eliberam spatiul. Cui sa le dau io acu? Unde sa mi le bag?

Ma manca tare sa-i dau adresa mea, da tacui. Ma intriga povestea si continuai sa-l descos.

— Pai cum, ma, Mosule? Cum se ajunse intr-o asemenea situatie?

— Ho Ho Hoffff... Ma bruiati rau de tot voi pe mine! Imi vin continuu liste cu dorinte. Omu se-apuca in momente de claritate si cere si el, in sufletul lui. Si pe urma, n-apuca bine sa termine lista de dorinte, ca odata imi vine o comanda ferma lansata ca racheta, direct din sufletul lui: Hold! Pune pe pauza. Nu mai vreau, ma! Na! Nu mai vreau!  Nimic nu mai vreau! Si baga-ti darurile in cur! Ca m-am suparat. Milioane de astfel de ganduri vin catre mine.

Ce sa fac io cu toate listele astea acu’? Ca, iote: darurile erau pregatite; cum le cer oamenii, cum dau fuga instant, in sufletul lor, sa verific daca si le doresc cu adevarat, si daca raspunsul e ‘da’, jap: cadoul trece de urgenta la renisori sa-l impacheteze. Cadoul e deja acolo pregatit pentru ei de indata ce si l-au dorit din suflet si e un cadou destinat lor. Cum sa le sterg io lacrimile din suflet, acu? Ii indemn bine sa ceara, putini au mai ramas care mai vor sa ceara, si inca si mai putini cei care pot si stiu sa primeasca. Si se mai cred si virtuosi cand isi refuza daruri si dorinte.

Ma uit la el cu ochii mari si vad cum o lacrima fierbinte i se prelinge pe obraz si se aduna in barba alba. Cred ca listele alea i-au scos peri albi.

Ma teleportez intr-o secunda in momentul cand mi-am pus eu listele pe asteptari. Era acum cativa ani. Venisem din Romania, unde eram invatata sa castig mult, sa chletui mult, si sa am la sfarsitul lunii tot putin. Eram in valtoarea creditelor: imi luai casa, masina, vacante, toale, vai ce de toale. Si ma crezui minunea pamantului. Ieseam tot pe minus ca banii se sfarseau mai repede decat se sfarsea luna. Eram saraca, da aveam ditai salariu, casa pe credit, masina pe credit si semnaturi in coada stiloului sa fac credite cat cuprinde. Implinirea dorintelor se scurgea catre mine prin banca. Nici nu aflasem pe atunci de lista lu’ Mos Craciun.

Odata ajunsa in Germania, vazui cum e sa fi fost (daca si cu parca) sa n-am niciun credit, si nicio datorie sa pot sa ma misc liber, sa-mi iau si io anul ala de Sabat, parca asa i se spune… stii, sa fac nimic, sa ma descopar. Chestii firesti, pe care orice om ar trebui sa si le permita.

Dar imi luai avant si cu naravul de a face din orice provocare sau situatie negativa o oportunitate, imi spusei: ‘Ui’ ce posibilitate de transformare! Stai asa ca acu ma prinsei io: cheluim cu impulsul reclamelor, dam banii pe toate prostiile, ne luam case scumpe de care nici nu mai putem apoi sa ne bucuram de-atatea rate. Si ma pornii intr-un avant sa-mi transform viata. Eram pe vremea cand le stiam pe toate. Stiam si unde am gresit, si cum sa repar ce am gresit si stiam si cum o sa arate viata mea mai departe. (credeam io;)

Si cu avant incepui sa-mi dezleg multe dintre programarile interioare. Incepui sa fac exercitii: pornii prin magazine mai mult in vizita. Toale aveam gramada acasa, de n-aveam un’e sa le port. Zic: ‘Lasa tu, ca ma duc la shopping ca nimeni altul. Ma duc la rochicioare sa le vizitez ca la muzeu, sa vad daca rezist tentatiei de a cumpara. Si desfac io programarile ce mi le facura reclamele si propagandele de stil de viata pe card de credit’.

Se simtea foarte bine. Salutam rochite, salutam masinute, biciclete si cordelute si ma intorceam acasa fericita, deschideam sifonierele si vedeam ca AM deja, ma uitam in jur si apreciam tot confortul pe care il aveam deja.

Pornii apoi sa-mi scot la suprafata tiparele de cheltuit, de castigat bani, de numarat bani si vazui cum se scurgeau bani ca sa-mi creeze stari de bine. Zic: ‘Ui’ ma la ei… ce m-au pacalit!’ Incepui sa-mi astern toate dorintele ce credeam io ca pot sa ma duca sa-mi accesez o stare anume de bucurie sau fel si fel de placeri si pentru care stari credeam ca trebuie sa platesc. Si odata incepura sa-mi apara in minte toate starile frumoase pe care puteam sa le accesez fara bani: sa-mi savurez in gradina un ceai de vorba cu o prietena, sa ma plimb prin piete pline cu oameni, ca-mi place sa observ oamenii, sa fac bai de multime si sa ma catar in sufletul lor sa le citesc perspectivele, sa vad un film bun pe ecranul laptopului de pe site-urile piratate. Zile si nopti treceau, iar eu eram tot mai fericita fara sa cheltui bani pentru asta. Instalai cu o viteza uluitoare tipare de gestionare eficienta a resurselor financiare, tipare de rambursare a creditelor si marele tipar de a aprecia tot ce aveam deja si-mi bucura sufletul.

Fiindca ma prinsesem io... Treceau anii, ani in care castigam frumusel, si io tot nu strangeam niciun sfant. Tot ce luam, si cheltuiam.

Lasai la o parte cu totul bulshit-urile new age despre a renunta la toate placerile si a munci cu efort si indarjire ca sa faci bani si sa atingi obiective, de care te bucuri fix 10 minute cand le vezi implinite (cum ma bucurai io cand imi cuparai casa, si masina). Imi definii io filosofia mea si-ncepui sa traiesc dupa regulile si intuitia mea, si-mi gasii bucurii in dans, ceaiuri cu prieteni, documentare pe youtube despre toate subiectele care ma interesau si pe care le sorbeam cu mult mai intens decat m-as fi bucurat de placeri pe care inainte mi le cumparam cu gologani. Ma cufundai in meditatie frecvent si accesai si-acolo stari sublime gramada si fara niciun ban.

Intr-o zi insa, pe masura ce incepui sa inteleg cum e cu a primi, si cu abundenta si cu dorintele, dadui peste un exercitiu interesant. Simteam ca sunt pregatita din nou sa-mi implinesc dorinte multe si cu bani, insa fara sa ma lansez in tipare paguboase si stresante. Un exercitiu care sa ma tai si nu mai stiu sursa, da‘ daca mi-o aduc aminte vin si completez io si sursa, promit. ;)

Exercitiul suna cam asa: Intr-o stare de relaxare si deschidere (sau o stare de meditatie), imagineaza-ti o bancnota ( se sugera 1000 de eur. imi luai de 500 de eur, de 1000 mi se paru prea mult) si imagineaza-ti ca o cheltui in fiecare zi si a doua zi iar o ai la dispozitie.

Nu… ca-mi plac rau experimentele. Imi placu tare exercitiul asta. Zis si facut: m-apucai de treaba. Meditez de ceva ani deja si pot sa intru cat ai clipi in stari foarte profunde de relaxare, sau de transa, sau sa-mi accesez subconstientul unde ma iau la harta cu zmeii si tipare negative, sau sa intru in zona de dincolo de constient si subconstient, in zona sursa de unde venim si unde ne intoarcem toti. ‘Hehe… exercitiul asta cu bancnota de 500 trebuie ca e floare la ureche pentru mine’, imi spun io increzatoare.

Si start: luai bancnota si m-apucai de treaba. Prefirai asa in imaginatie niste scene cu magazine, cum ai da umerasele cu haine in sifonier unul dupa altul sa-ti cauti rochia preferata… Nimic. Iesii din magazine, ma bagai in evenimente si calatorii. Ma focusai sa aleg sa cumpar ceva... Nimic. Pauza. ‘Ma… Nu-i a buna… Ce-i asta?’

Ma uitai iar cu ochiu’ imaginatiei: ‘Ma, am banii aci? Am. 500 de Eur. Acu, sarcina de facut: sa cheltui 500 de eur.‘

Ma pornii iar. Zic ‚Stai asa, ca poate nu fura magazinele bune!‘ Ma strecurai pe rafturile cu cele mai frumoase rochicioare si pantofei de salsa. Nimic. Asa cum ma vezi si te vad, nu putui sa cheltui niciun sfant!

Ei dracie... ce-i asta? Cum pusei intrebarea, odata imi iesira la suprafata toate tiparele mele de gestionare eficienta a banilor, si cat de tare ma invatai io sa fiu fericita fara sa amestec banii in povestea asta.

Vai vai vai… Incepui sa vad poza clara. Tot binele are si un… ne-bine, o parte negativa. Toate tiparele mele de gestionare eficienta, ma invatara sa-mi gestionez bine resursele, insa ma invatara si sa-mi pun unele dorinte pe asteptare. In zadar ma chinuii sa cheltui 500 de eur pe rochite in exercitiul de imaginatie. Nu mai putui sa cheltui nici-un sfant. Nici macar in imaginatie. Nu putui si gata.

Incepui sa-mi aliniez asa ca soldatei diferitele posibilitati de a fi si tipare positive instalate, din care acum puteam sa aleg, tot asa cum as imbraca diferite costume in functie de eveniment.

o   Tiparul de cheltuit si facut pofte din abundenta, caruia acum i-am taiat din coada creditele;

o   Tiparul de gestionat finantele efficient, caruia ma hotarai sa-i atasez de-acum in frunte o masinarie de creat abundenta;

o   Tiparul de accesat stari sublime si fara niciun ban.

Dupa ce imi aranjai eu in interiorul meu aceste intelegeri, iesii din amintiri si povestiri si ma uitai la Mos Craciun, care dupa cum il cantarii asa din priviri, astepta tacticos sa-mi ies din povesti.

—Ma, Mosule? Urata treaba? Parca pe ce drum o apuci, peste tot ai si niste chestii care nu-ti convin. Mama ei de dualitate! Nu poate omu’ sa stea linistit doar cu Binele. Peste tot, tot Binele are si un ne-Bine. Spargi un tipar de programare mentala, instalezi altu pe care il crezi numa’ pozitiv si te trezesti ca acel tipar ti-a folosit eventual doar ca o faza sau ca trebuie sa mai instalezi si altu cu care sa-si faca echipa... Tu vezi ce calatorii facui io?

— Vad, vad, ca ma tinui dupa tine. Vazui tot!

— Pai si unde gresesc?

— Pai ce te deranjeaza? Si ia vezi si care ti-e dorinta, ca orice problemuta e legata de solutie prin firul dorintei. Ma intreba Mos Craciun tacticos.

'Io-te ma la el, sod Mosu, ia uite ce-mi raspunde el la intrebare cu intrebare. Ui’ la el, ma, ma baga in concepte de Trinitate vs. Dualitate: Problema-Dorinta-Solutie...' Ma gandii ca-mi paruse rau de el mai devreme vaicarindu-se ca o sa-si piarda locul de munca, dar acum il privii asa cu subinteles si-i soptii:

— Auzi ma Mosule, fii atent ca daca totusi te dau astia jos din post, am io o oportunitate, un job stii, pentru tine: Te faci Coach, ma! D-ala de intoarce oamenii pe toate fetele cu intrebari sa-i ajute sa se descopere. Ca intrebari stii sa pui, cu paru ala alb, pari destul de serios, si-n plus, lumea o sa se-mbulzeasca la tine la cabinet ca la balamuc cu charisma asta pe care o ai. Ba chiar si mai bine. Ce cabinet, in online ma, sa vezi tu ce cariera ai face in lumea online, mosule! Dai bine pe sticla. J

Ce ma deranjeaza?! Hmm.. eh.. nu prea ma mai deranjeaza chestii, in general, sau prea putine. Prea putini oameni ma mai scot din pepeni… Insa daca ar fi sa aleg acu ceva… Iote doua chestii:

Dorintele. Lumineaza-ma cu dorintele astea. Cum le alegem si cum le implinim?

Si creditele alea, care imi stau in coaste! Imi formai tipare comportamentale variate, pot sa castig mult si sa cheltui mult, pot sa catig putin si sa fiu foarte fericita si cu putin, insa imi vine asa lehamite pe semnaturile alea ce le mazgalii pe treij’ de ani si ma gandesc acum ca daca am chef sa stau in concediu 3 luni sau sa merg sa vad lumea, nu trebuie sa-mi procur bani doar pentru asta, ci trebuie sa-mi tot fac chita pentru rate, intelegi tu?

— Aha. Dorintele. Ce bine macar ca tu esti interesata sa afli. Sa vad cum oi convinge mai multi sa-nvete sa-si doreasca si sa isi vada dorintele implinite.

Hai sa incepem cu ratele. Zici ca ratele te deranjeaza... Ce simti tu cand te gandesti la bani si la rate?

— Simt asa ca ma ia cu turbarea cainelui de nervi, aia simt! Ma pacalira, derbedeii… Iar eu semnai cu avant si mai si zambii si multumii de umplui sucursala de multumiri. Cata dobanda si cum o crescura pe urma...

— Pai aia faci tu deseori. Multumesti cu naduf si pentru aeru’ pe care il respiri, de parca n-ar fi dreptul tau natural. Parca nu te-as cunoaste eu… Ce relatie e intre tine si ei? Ce raporturi sunt intre tine si banci?

— E, ce relatie... Ete asa cum semnai si intr-o scrisoare in care le cerui sa faca bine sa-mi miscoreze rata: de profunda indatorare!

— E, zi asa atunci! Vara-te tu in tiparul de indatorat atunci, si vezi ce-i cu el...

Ma uitai la el si intr-o clipita imi aparu clar in minte chichita din ecuatie pe care n-am inteles-o io ani de zile. Imi veni un zambet si un impuls de multumire si ma enervai si tacui.

Adevarat: bani faceam, da cum ii faceam, cum trebuia sa acopar datorii si credite. Pe care nu le mai aveam din prezent. Le aveam de cand ma luase pe sus avantu sa am casa mea, masina mea. Oricat de multi bani faceam, tot pe atat de indatorata eram.

Imi veni in minte si o istorioara pe care o citisem de curand. Un consultant care mi-e drag povesteste strategia pe care o aplica el pentru a se motiva: cumparand deja bunuri de mare valoare (ma gandesc io bine ca tot in rate) pe care mai apoi trebuie sa le plateasca. Ma gandii ca poate o fi descoperit si el ca mai sunt si alte cai. Imi paru rau de el. Si de mine cu creditele mele.

Ma gandii la milioanele de oameni cu datorii in banci. Nu fac ei bani? Sigur ca fac. Nu stiu sa primeasca? Ba bine ca nu. Normal ca stiu.

—  Ehe... Mos Craciun. Cat de clar ma limpezii acus: pai de cand ma stiu ma simt datoare. Si daca imi zambeste un om ma simt datoare. Corect. Cum sa dizolv io realitatea datoriilor in banci, daca in suflet am ditai tiparul de a ma simti datoare. Si probabil ca si sa ajung sa fac milioane. O sa fiu ca starurile alea, cu miliarde in cont, si datorii la banci tot de-atat, daca nu dizolv tiparul asta ce mi s-a cuibarit in minte.

Mi se perinda prin fata rand pe rand: cat de mult si-a dorit mama sa am tot ce-mi trebuie, sa fac cele mai bune scoli, sa merg sa vad lumea. Si indiferent ca a avut sau nu, tot ce-a avut a indesat in mine.

Si stupid lucru: in loc sa primesc din tot sufletul, primeam cu datorie. Cu gandul ca trebuie sa fac ceva inapoi. Cu gandul ca ii datorez ceva pentru toata consecventa de a-mi oferi o viata buna, scoli si excursii (ca sa ma motiveze sa-i scot note mari… era si smechera, n-ai treaba ;).

Vai, ce toanta am fost. Iote unde era domne’ o radacina a tiparului de datorii instalat in mine. Or mai fi si altele... iti dai seama... Oare cati dintre noi au datorii in banca, si credite pentru case, si cred ca problema e ca nu castiga suficienti bani, cand de fapt, problema e ca se simt datori in sufletul lor, si universul le canta-n struna, cum ar putea sa nu le cante: le da mai multe datorii.

— Ma, Mos Craciun, atat de toanta sa fiu eu... De ce n-am stiut, ma, io atunci sa primesc neconditionat?

Ba, Mosule… Toata viata m-am crezut desteapta. Acu’ ma uit la mine si simt ca uneori sunt proasta ca un bolovan.

— Pai da, ce sa-i faci?! Nu-i vina ta. Ca-s pe toate drumurile oameni care nu stiu sa primeasca neconditionat. De-aia unii se hotarasc sa nu mai primeasca deloc. Vii sa-i dai ceva, aproape te scuipa-n fata: ‘Ce vrei ma? Ce-mi dai? Precis vrei ceva in schimb? Pleaca de-aci!’

— Aha. Stiu io unu’! Stiu io unu, care ar fi in stare sa-si faca toate treburile singur, sa nu apeleze la nimeni. De al naibi ce e, ca sa nu primeasca. Isi face treburile pe ascuns. Se ascunde de prieteni, care sunt gata sa-l ajute cu drag. Are si el povestea lui, cu un tata – bunul samaritean – care a ajutat in stanga si-n dreapta si el a primit aproape nimic. Asa ca el, ca sa nu fie dezamagit, nu mai lasa pe nimeni sa-l ajute.

Si totusi am avut oameni in jur care m-ar fi invatat sa primesc daca eram deschisa.

Mintea mi se pravali departe, insa imi amintii ca si cum s-ar fi intamplat ieri: ma vazui in scoala generala. Un mod de a primi fara complexe si sentimente de indatorare, il vazui la fata unei profesoare foarte dragi mie. Eram in pauza, iesisem pe hol cu un pachet de biscuiti in brate si o intalnii. Invatata sa ofer din ce-i al meu, ii intinsei pachetul de biscuit sa se serveasca. Fata se uita la mine, imi zambi, lua pachetul si-mi multumi. Il lua tot, auzi! Fara nicio unda de datorie pe fata.

Una din primele mele lectii de a primi, fara sa te simti dator.

— Ehe… Radacina lui ‘a primi’ si ‘a oferi’ este mult mai adanc in voi decat crezi. Totul curge prin iubire in univers, imi sopti Mos Craciun, cum mi-ar spune cel mai de pret secret. Orice problemuta pe care o ai, e in esenta o cearta pe care o ai cu iubirea. Fiindca desi voi nu puteti sa pricepeti, tot universul e tesut pe un covor de iubire. Totul pleaca din si se intoarce in iubire.

Daca ai tupeul sa vezi ce-i in neregula cu capacitatea de ‘a primi’ a oamenilor, da o raita in sufletele lor sa vezi unde au blocata iubirea. Si ce ‘certuri’ si neimpacari au in sufletul lor cu universul lor dintai, parintii, din care ‘certuri’ isi pun ochelari de cai, isi croseteaza tipare mentale care se transforma in automatisme de gandire si de comportament si nu mai stiu sa primeasca deloc.

Copilul cand se naste are impresia (si el esentialmente nu se insala deloc) ca tot universul e la dispozitia lui sa-i indeplineasca toate dorintele.

Daca-i e foame, se pune pe chirai. Daca-i e sete, la fel, daca-l doare, plange de rupe pamantu. Si mama sau tata e mereu acolo sa-i satisfaca toate poftele si toate nevoile bebelusului.

Cam asa functioneaza si universul. Daca ai tupeul sa-i ceri cu inima deschisa si sincera tot ce ai nevoie, iti da tot.

Problema e ca parintii, asa cum au invatat si ei de la parintii lor si din mos stramos pana azi, cum se mareste un pic pruncul, incep sa-l disciplineze. Ba chiar se lauda la cunostinte si rude cu pruncul lor care e ascultator si cuminteeee de unde-l pui acolo sta.

Ai auzit de faza aia in dezvoltarea copiilor? Mari cercetatori si oameni cu titluri in educatie explica cu nasu’ pe sus parintilor, ca undeva pe la 2 ani, copilu’ e ca un ‘tiran’, pe care parintele trebuie sa il invete ca nu tot ce vrea el se indeplineste. Sa-i taie mofturile, stii?

Ei, acolo se instaleaza tipare de a respinge, de a nu primi, si cu asta incepe masinaria de dorit – omul – si cea de implinit dorinte – universul – sa iasa din alinierea naturala. Copilul incepe usor, usor sa perceapa orice respingere de orice fel si orice incercare de disciplinare din partea parintilor ca o respingere a iubirii. Simte ca nu mai primeste iubire asa cum are nevoie, sau cand are el chef.

Se ‘disciplineaza’ fortat, si creste cu capacitatea de a primi prinsa in menghina si intortocheata in tipare de iubire care nu-i de-ajuns sau nu e in felul in care are el nevoie.

Invata si el sa nu mai dea. Pai da... ca-i raman nervii aia de cand fu disciplinat fortat cand fu mic. Si cat il doare ca nu primeste tot ce vrea el, tot asa se infurie si nu mai are chef sa dea nici el.

Asta e o radacina. Sunt mai multe. Cam asa merg lucrurile din aproape in aproape.

Si io… din toata povestea asta… ma aleg cu liste de dorinte pictate in suflete care apoi sunt puse pe pauza. Omul este o masinarie sofisticata de dorinte, n-ai ce-i face. O masinarie foarte puternica. Insa la ce e-n lume acu, mai toate masinariile sunt blocate… aia e…

Ete acu ma pricopsii cu desagii astia de daruri si stau cu ele gramada, de nici nu mai stiu pe unde sa le indes. Imi trimisera pe cap companii de logistica, sa le organizam.

— Vezi ca s-au mutat fetele, prietenele mele, si au un ditai beciul, ma manca sa-i zic. Poti sa ne trimiti noua toate darurile alea de nu stii pe unde sa le bagi??

— Ehe... De-ar merge asa... Da nu merge. Omul trebuie sa isi doreasca, apoi trebuie sa isi mai si doreasca din tot sufletul. Sunt mutle asa zise ‚false dorinte‘ ale egoului, care sunt ca o abureala asa, niste himere, niste amagiri. Unii raman blocati mult timp in astfel de himere, pana fie sunt inspirati sa-si asculte vocea intuitiei si sa acceseze aspecte mai profunde din ei, fie sunt fortati de evenimente mai putin pozitive sa se cufunde mai adanc in ei si sa scoata la suprafata dorintele pure ale finite lor.

—  Pai ma, mosule, vrei sa-ti spun ca ii inteleg ma?! Majoritatea dintre noi alegem uneori sa ne bagam asa ca strutu cu capul in nisip. Fiindca de cele mai multe ori sunt tipare mentale, tare de character si alte ‘parjoale’ ce trebuie corectate, lucrate, de ti se ia… Perseverenta, rabdare, organizare… Te ia durerea de cap… Normal ca incepi s-o iei pe aratura. Si te duci cu ego-ul sau te blochezi si nu-ti mai doresti nimic.

—  Hmm, uneori ma intreb cum e sa fii om… De la mine de-aici se vad asa de simplu si clare lucrurile… Aprope ca sunt invidios, mi-as dori si eu sa gust experienta de a fi om. J

Apoi mai e si faptul ca trebuie sa se deschida sa primeasca, si pentru asta uneori mai e nevoie si de rabdare si incredere. Uneori e chiar dificil sa-ti dai seama care e diferenta cand esti amagit si cand trebuie sa fii rabdator. Insa intotdeauna in adancul sufletului tau stii in orice moment. Insa ce putini sunt cei care vor sa afle!

Uneori raspunsurile dorintelor sunt intr-adevar amagiri, fiindca tu ai impresia ca iti doresti lucrul ala, dar nu este ceea ce plinatatea fiintei tale vrea. Alteori, dorintele pure care iti sunt cuibarite in suflet sunt ale tale si indeplinite deja, insa trebuie sa ai capacitatea de deschidere, rabdare si perseverenta; sa fii mereu pregatit sa primesti acele daruri si dorinte implinite.

Dar daca la capitolul dorinte mai sunt ceva oameni care mai indraznesc sa viseze, sa isi doreasca si sa ceara, apoi la a primi si a sti cum sa primeasca.... foc si spuza... acolo e jale. Foarte putini.

— Aha! Ei mai Mosule, acum ma prind eu ce se batea cap in cap in literatura new age de dezvoltare fortata si personala, aia care urla sus si tare ca orice iti doresti, poti sa implinesti.

Acu inteleg. Fiindca fac abia acum legatura intre ce spui tu, despre dorintele pure si dorintele ego-ului si ceea ce povesteste Mooji cu haz, cand explica faptul ca omul, are uneori impresia ca poate sa indoaie realitatea cum vrea el, si pana la un anumit punct, unele dorinte pe care le are, face cum face si pare ca se indeplinesc, insa ca in esenta, un destin care este cumva format din niste linii directoare ii ghideaza viata, fiindca altfel, daca omul ar fi intr-adevar facut sa realizeze si sa manifeste tot ceea ce gandeste, atunci… s-ar alege praful.

—  Da, exact. Asa cum este el tesut din tipare si programari mentale, sociale, comportamentale (ceea ce e un fel de echivalent modern al termenului ‘destin’), omul de fapt trebuie sa aiba o singura grija: sa se dea laoparte din calea lui insusi, incat sa faca loc in realitatea lui celor mai elevate si mai pure dorinte pe care creatia i le-a pus in san.

— Pe care creatia i le-a pus in san??? Pai cum adica? Nu noi trebuie sa ne facem lista de dorinte?

— Ehe… asta fu demult, asta fu asa, cum sa spun eu, dupa intelegerea pe care o avuseram noi inainte. Cumva, ca si etapa, sau exercitiu amuzant, lista de dorinte poate sa fie folosita si acum, dar sa nu te astepti ca pui pe lista, si apoi se intampla lucruri, fiindca pandesc tiparele la gura sufletului si mintii sa te incurce sa nu manifesti acele dorinte, care oricum cand ajung pe o simpla lista de regula ajung ca o salata de false dorinte si pure dorinte.

Nu, lucrurile sunt mult mai simplu de-atat.

Omul are deja semanat in suflet dorintele pure corespunzatoare versiunii lui celei mai inalte, corespunzatoare planului lui de viata. Singurul lucru pe care il are de facut este sa deblocheze masinaria. Ea va sti apoi singura sa doreasca si sa indeplineasca, sa manifeste in realitate.

— Uaaaa... Asa de simplu? Imi place! Cum putem face Asta, Mosule?

— Ehe… povestim cand ma mai prinzi in urmatorul interviu, ca iote ma luai cu vorba si tre sa fiu pe faza acum, ca in ultima zi, in noaptea dintre ani si in primele zile ale anului ii prind p-astia cu gata sa-si faca lista de dorinte, si tre sa stau langa ei sa-i inspir. 

Insa cel mai important pas in deblocarea masinariei de dorit este:

Sa fii bun cu tine insuti. Apoi sa fii bun cu ceilalti. Apoi sa fii bun cu universul.

Cand esti bun cu tine, te asculti, te intelegi, te iei de mana iertator cand gresesti, iti daruiesti bucurii, faci lucrurile pe care le iubesti si iti aduc bucurie in viata, etc.

Cand esti bun cu ceilalti e si mai simplu de tinut minte: te comporti cu ei asa cum te-ai comporta cu tine insuti, cu intelegere, compasiune, rabdare, iubire, iertare, si multa fascinatie. Sunteti toti din acelasi aluat.

Cand esti bun cu universul, apreciezi toata frumusetea pe care ti-o asterne in cale la tot pasul, tot produsul masinariei de implinit dorinte.

Iar al doilea pas important este sa casti ochii la coincidentele care sunt bombardate catre voi in fiecare zi si la chestiile care ti se par iesite din comun, ca alea iti indruma calea! Interviu cu Mos Craciun?!... ;)

Sa ai un an nou, iar tu sa fii bun! Cu tine! Cu ceilalti. Cu universul.